LUMEA CA O VOMĂ sau GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (XXXII)
PRIMUL STAT DIN ISTORIE NU A FOST STATU’N FUND, CI STATU’N CURU’ GOL!…
1. De ce statul este cel mai imbecil gospodar?
Ca să pot răspunde la această întrebare, va trebui să mai fac oarișce precizări / completări la titlul prezentului episod. „Istoricește”, statu’n curu’ gol vizează întreaga omenire; pentru mine, hinc et nunc, e vorba, primordial, de Românica… De pildă, com-pa-ra-tiv (!): „înainte”, țărișoara noastră „era” până la… și după 23 August 1944 (pe vremea comunist-socialistă); „acum”, „este” înainte… și după 22 Decembrie 1989 (pe vremea post-comunistă și de re-tranziție la capitalism). În prima etapizare, am mai avea de adăugat „statul la coadă”; în a doua etapizare, „statul la stat”, deși… „nimic nou sub soare”… Tot acum (stadiul II), am fost buni și de „export”: a existat un cuplu de gemene românce (chiar clujence, se pare) care au format un duo pop-rock faimos în Marea Britanie (unde s-au și naturalizat); se numea ceva în genul „Fetele obraznice / frivole etc.” (nu mai țin minte exact…); au lansat și un hit, iarăși, ceva în genul „Atinge-mi bucile!” (mai neaoș, „Plesnește-mă peste cur!”)… Ce anume leagă – acum – ambele „etape”? Statul la (nu „de”!) pomană… A cui pomană? A cui dă Dumnezeu!… „Înainte”, era „tătucul”, respectiv, „tătucul și mămuca”: Stalin… Dej, Motanul Arpagic & Ovarășa Codoi… „După”, … dracu’ mai știe… ba, se știe!: statul! S-a păstrat intactă obsesia „tătucului”…Altă legătură între cele două „periodizări” o face tot partea anatomică dorsală… Din vremuri strămoșești se știe că „gura bate curu’!”… Iar noi, ne-am obișnuit cu „statu’n curu’ gol”…
Dar, răspunsul la întrebarea noastră mai necesită câteva precizări, să le spunem… „teoretice”. Cu „acestea” am avut multă bătaie de cap… mai ales cu studenții mei de la drept; cu cei de la filosofie, sociologie și psihologie a mers ceva mai ușor… doar viitorii juriști își modelau deja capul în formă cubică… Deh, logica e grea, unii – avizați – spun că-i mai a dracu’ decât matematicile. Dar să o luăm foarte succint și sistematic:
- Statul este o instituție socială, concepută ca formă de organizare a lumii oamenilor în vederea salvgardării „binelui comun”. Ce este acest „bine comun”? Întrebați-mă ca să vă întreb!… Nici cele mai luminate minți ale umanității n-au dat de capăt cu disecarea „ideii”… Putem însă „aproxima”: viața, libertatea, dreptul la proprietate (în fapt, obiectul relației sociale de proprietate), securitatea personală, bogățiile și integritatea teritoriului pe care stăm, prevenirea și lupta cu stihiile naturii ș.a.m.d. Cu „democrația”… s-o lăsăm mai moale!…
- Ca orice „instituție” (deci, ceva gândit și realizat de oameni), statul este o formă (desăvârșită) a înstrăinării, alienării (= fenomen eminamente uman). „Înstrăinarea” / „alienarea” (am mai spus-o, mai demult, chiar în „paginile” lui Critic Arad și încercând să fiu cât mai simplificator, cât mai pe înțelesul tuturor) ar fi ceva cam așa: situația în care rezultate ale activității – teoretice și practice – ale omului „scapă” de sub controlul său și se întorc împotriva sa, ca forțe străine, de sorginte aparent necunoscută și resimțite ca incontrolabile. Se inversează relația, propria mea creație ajunge să mă domine pe mine iar eu să mă supun acesteia… Ca în mitul lui Pygmalion și Galateea… De pildă, familia: eu – „de bună voie și nesilit de nimeni” (horribile dictu!); i.e., „mi s-a urât cu binele” – iau o muiere de nevastă, fac copii cu ea și iaca, am întemeiat (creat) o familie… De acum înainte, până crăp și dacă sunt onest, majoritatea covârșitoare a acțiunilor mele vor depinde de familia (creată de mine)! Ce-și face omul cu mâna lui… Statul e ca și Galateea din mitologie, numa’ că, acum, nu mă mai îndrăgostesc de „ea” (= „el”)…
- Statul se „edifică” treptat – în timp istoric – până la formele alambicate, sofisticate, spurcate… din ziua de azi. Nu eu – ca persoană fizică strict individuală și irepetabilă – l-am creat; oamenii, omul – în sens generic – strămoșii mei illo tempore „au comis-o”… Fiecare venim pe o lume „gata făcută”; nimeni nu ne întreabă „înainte” de o vrem sau nu, de ne place sau nu… Suntem însă nevoiți să „jucăm” după regulile acestei lumi… dacă nu… ne ia dracu’!… Ca în fotbal: dacă nu respect regulile jocului (reguli inventate tot de noi, oamenii), mă paște… cartonașul roșu și… celelalte consecințe…
- Raporturile de organizare în interiorul statului sunt cele de forță, de constrângere. Ca orice ierarhizare social-umană (proces obiectiv, probat din plin istoricește!) și care are la bază (începuturile sale) impunerea ierarhiei prin forță (la început, fizică… apoi și de altă natură), statul – creat de mine, ca om generic – mă constrânge la supunere față de „organele” lui. N-ați simțit niciodată umilința față de vreun funcționar „necruțător, neînțelegător” al statului (e.g. la vreun ghișeu etc.), deși, în forul intim, toți știam că e plătit din impozitele luate de la noi? Ce vreți?… „un fonctionnaire, c’est un homme qui … fonctionne!”
- Sunt zone de existență a socialului în care – a fortiori – statul este delegat să le „gestioneze”… tot în numele hulitului „bine comun” (armata, poliția, justiția, administrația, educația și învățământul, sănătatea și asistența socială ș.a.m.d. ). Și, iată am pus degetul pe rană: cât de bun administrator / gestionar poate fi statul? Toată istoria ne dovedește că… aproape deloc, deci RĂU! Deci, ne consolăm cu gândul că este un rău necesar și că în tot răul este și un bine???
Așadar, de ce este statul cel mai prost administrator al „binelui comun”?
Pentru că „lucrează” prin interpuși (tot oameni), de cele mai multe ori dezinteresați de acest „bine comun” dar foarte interesați de „binele propriu”, individual! Unde să mai punem și faptul că „aceștia” sunt – tot în majoritatea cazurilor – niște nătăfleți ajunși „acolo” prin PCR (pile, cunoștințe, relații), de cele mai multe ori „reglate” politic? Poziția politică în angrenajul (acum incontrolabil!) se dublează astfel cu incompetența și alte „racile”… tipic umane… În cazul proprietății private (asupra a orice!) co-interesarea deținătorului / deținătorilor ca și căutarea competenței maxime este „literă de lege”. Dar și aici (e.g. marile firme trans-naționale, dar private, sic!) administrarea, gestionarea, punerea în mișcare a „patrimoniului” crește ca dificultate, odată cu extinderea „obiectului proprietății”. Și totuși nu se ajunge la situația de tipul „ce-i al tuturor este al nimănui!”… De ce? pentru că acolo interesele sunt clare… dacă nu te angajezi plenar… „zbori”! Concurența nu iartă! În cadrul instituțiilor statului nu există concurență, nici nu poate să fie… Dar „caracatița” (la Piovra!) este atât de lăbărțată încât devine incontrolabilă (chiar de are – biologic – doar opt brațe…). Și totul pleacă de la inexistența (practică, nu teoretică!) a cointeresării reale a agenților umani care „reprezintă”… nu!… SUNT (!)… statul… Excepție? Cei șmecheri!…
2. „Jos Mafia, sus Patria!”: Ultima „fantomă” ce bântuie azi lumea: lupta sistematică (?) „anti-sistem”, recte, împotriva „establishment-ului”…
Lozinca din titlul acestui capitol a fost legată / lansată de „W.” C. Tudor: înainte ca acesta să se „topească” în neantul existențial, sloganul respectiv l-a condus până în turul II al unor alegeri prezidențiale… illo tempore… Ba chiar a „obligat-o” până și pe Ana Blandiana să voteze – în acele vremuri tulburi – cu Ion Iliescu!…
Dar, ce naiba înseamnă „a fi anti-sistem”? Rar mi-a fost dat să mă confrunt cu un termen mai ambiguu… polisemantic… În logică, noțiunea-antisistem este un caz tipic de „noțiune vagă”: habar n-avem care sunt limitele sferei sale de operanță. Pentru mine?… nici atât! Singura certitudine: termenul de anti-sistem (în zona social-politicului) „operează” de când e lumea lume… formularea sa în limbaj (natural și „științific” < ? >) a fost diferită, de la epocă la epocă… Cel mai bun gen-proxim ar fi, poate, cel de „non-conformism”… Azi este foarte „la modă” / en vogue / in fashion… Eu prefer termenul de anti-establishment… Cum trebuie să pornim de la ceva, să ne lămurim, mai întâi, cu noțiunea de „establishment”… Tot din lene, nu mai parafrazez, ci dau integral citatul din Wikipedia (cea mai accesibilă sursă de informații „enciclopedice” pentru omul de rând, cu o instrucție-educație medie):
<<Establishment este un termen folosit pentru a se referi la grupul vizibil dominant sau elita care deține puterea sau autoritatea într-o națiune sau organizație. Termenul sugerează un grup social închis care-și selectează membrii. Termenul poate fi utilizat pentru a descrie structuri specifice de elită înrădăcinate în instituții specifice, dar de obicei este informal în aplicare și este utilizat mai mult de mass-media decât de cercetători. (…) Termenul „establishment”, preluat din limba engleză, se referă la o stare de lucruri acceptabilă, un echilibru, un consens între centrele de putere sau o rețea integrată de influențe, monopoluri, dominații ale unor organe oficiale sau mai puțin oficiale asupra unei mase de persoane, societăți, comunități care acceptă norma oferită ca model de către reprezentanții establishment-ului. De fapt, orice clasă relativ mică sau grup de oameni care pot exercita controlul poate fi numită Establishment. (…) În schimb, în jargonul sociologiei, oricine nu aparține Establishment-ului poate fi etichetat ca un „outsider”.(…) Ideologiile anti-autoritare și anticonstituționale tind să considere instituțiile drept ilegitime.>>
Morala? ANTI-SISTEM (aici) = ANTI-ESTABLISHMENT!
Să nu mai zâmbească nimeni, șăgalnic, la auzul sintagmei mele (mai degrabă, „metaforice”!) „anarhie bine-temperată”… eu – ca „nihilist” – visez la ceea ce s-a numit „statul minimal”; acesta nu e neapărat apanajul exclusiv al liberalismului radical, ci, după umila mea opinie, o chestiune de bun simț (common sense) într-o lume modernă și… mai bună!… „Separarea puterilor în stat” – de la „tata” Montesquieu citire – i.e., legislativă, executivă și judecătorească, trebuie „adâncită”, azi, cu puterea presei („câinele de pază al democrației”) și… puterea corupției… (sic!)… Tot vorbeam eu de un „rău necesar”…
Cei care (și la noi) se auto-intitulează „suveraniști” nu sunt decât niște glumeți de prost-gust… în cel mai bun caz sunt doar „izolaționiști” – formulă de demult revolută… Tot așa și cu „populismul”: o altă noțiune fuzzy… El ține mai degrabă de căutarea notorietății ieftine, dar cu mare priză la prostime (pulime) pentru că i se „latră” ceea ce „vrea să audă”! Și doar atât!… Exact ca la cei ce se declară „anti-sistem”, recte „anti-establishment”: toți critică, la paroxism, o stare de lucruri, fără a fi nicidecum constructivi… Dacă întrebăm pe un/o „adept/ă declarat/ă” (și, mai ales, zgomotos/ oasă & agresiv/ă) ce dracu’ vrea de fapt?… 90 % (parol!) n-ar ști ce să răspundă (cu sens…).
Acum gândesc utopic: dacă ar exista pe undeva o țară (un stat) ce ar putea asigura venituri rezonabile (nu „minimale”), fără false „egalitarisme”, ci după contribuția efectivă la viața comunității, atunci fiecare „trăitor” și-ar putea achita ratele sau contribuțiile la tot felul de asigurări (N.B., de tip privat) și n-ar mai fi nevoie de preluarea unor cheltuieli enorme de către stat (sănătate, educație, siguranță personală etc.). O „informatizare-digitală”, mai nou, „cuantică” (trăiască A.I.!) ar putea fi un prim pas. Oamenii nu sunt egali „de la natură”; o societate „mai bună și mai dreaptă” are sarcina – de Sisif – de a asigura egalitatea de șanse: exact ținta asupra căreia trag cu artileria grea suveraniștii, populiștii, anti-sistem-iștii… Este simplu să-ți pui în fața titulaturii asumate „prefixul” a, anti, non, contra etc. … Dă bine la un anumit public și… atât! Din păcate, statul minimal (real!) rămâne (încă?) o himeră… Lumea de azi e atât de bulversată, din cauze, în primul rând, datorate chiar ei, încât rămânem deocamdată cu „visul”… Cât despre cei care mă enervează – la propriu! – (suveraniștii-izolaționiști, anti-sistem-„iștii” – anti-establishment-„iști” și… alte lighioane) nu pot spune decât că tărăboiul lor îmi evocă acele tam-tam-uri din junglă când… transmit reclame…
Pe marginea „statului minimal”, defecțiunea profesională (fost dascăl de liceu, actualmente, universitar-pensionar) mă tot îmboldește să „chibițez” ceva cu privire la educație-instrucție-învățământ-cercetare, așa cum văd eu problema într-un astfel de stat… Mă provoacă și mă încurajează luările de poziție ale actualului ministru al educației, prof. univ. dr. Daniel David. Având în vedere profilul său profesional-științific, pot spune cu mâna pe inimă că acest portofoliu ministerial i se potrivește ca o mănușă… Dacă timpul va avea răbdare cu mine (ultima mea lozincă și… definitivă…), voi încerca să-i dau o replică… de tip complementar…
Da!, am început istoria cu „statul în fund” (de fapt, „în curu’ gol”) și mă tem că vom „termina” tot cu statu’n curu’ gol!…
Citește și:
- LUMEA CA O VOMĂ sau GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (XXXI)
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
