LUMEA CA O VOMĂ sau GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (XXXV)
ORICE OM CU SCAUN LA CAP SE ÎNTREABĂ: „WHAT THE FUCK IS GOING ON?”
1. „Nu e ce vezi tu, ci ce-ți spun eu!”…
…Aceasta este replica „normală” dată de o muiere suprinsă de „partea inutilă a…” legală (i.e., soț), atunci când e găsită în „flagrant” (i.e., în patul conjugal, cu o altă „parte inutilă a…”, recte, amant, dar la care contează și „partea utilă”)… La stupefacția „părții inutile” da’ „legale”, rămasă fără replică, „inculpata” atacă – preventiv! – cu zisa de mai sus… Acest „story” face parte dintr-un banc „tematic”… La acest banc mă gândeam când „rumegam” în mintea mea toată tevatura care se face azi în jurul a ceea ce se numește Fake news (și mai nou, Deepfake). Într-o lume atât de bulversată – politic &… etc. – pe deasupra, o lume amețită zdravăn de puhoiul de „informații”, până și un „om cu scaun la cap” [vezi titlul acestui episod…] ajunge să se întrebe „What the fuck is going on?”… Pe românește și cu „auto-cenzură”: „Ce, aia a mă’sii, se întâmplă / se petrece?”…
Nu sunt jurnalist de meserie (deși, cândva… illo tempore, mi-am dorit), nu sunt nici măcar teoretician al jurnalismului; viața mea profesională (teoretician, par excellence…) s-a învârtit însă în jurul relației logică – informație. Așa că, bănuiesc, bag samă’ că am ceva de spus și… purced ca atare…
Dar acum, nu m-am așezat în fața computerului (cu ecranul încă gol) doar de dragul de a „bavarda”… fitilul care „a aprins capsa” a fost foarte lung, de mii de kilometri, cu unul dintre capete taman în States: o lungă conversație telefonică cu un amic aflat de decenii „acolo” (după ce a fugit din Românica – bănuiți când…). „Pur și simplu, nu mai recunosc America pe care o știam” – asta fu chintesența ziselor sale în fața unei lumi dezlănțuite, după (Re)venirea la Casa Albă a „(Re)noului locatar”… Replica mea a fost ceva cam de genul: << mda, noi aici suntem departe de lumea „voastră” dezlănțuită, da’ avem și noi parte, aici în Europa de un „bâlci” similar, cam pe măsura celui „al vostru”>>…
Prin urmare, cum tot românașu’ de azi (mai ales tineretul) o cam „bunghește” pre limba lui Shakespeare, nu mă mai ostenesc (lenea, bat-o vina!) să traduc: << Fake news or information disorder is false or misleading information claiming the aesthetics and legitimacy of news. Fake news often has the aim of damaging the reputation of a person or entity, or making money through advertising revenue.>> [Source: Wikipedia]… Iar în completare, vreau să zic „actualizare”, Deepfake înseamnă conținut (informațional) falsificat cu ajutorul A.I. (= inteligența artificială). De care se face atâta caz ( a se citi „tămbălău”) în chiar zilele noastre…
Aveam, inițial, intenția să „chibițez” pe marginea evenimentelor „scandaloase” de la Washington (carambolul Trump – Zelenski), apoi să deslușesc ce naiba s-a petrecut la Londra două zile mai târziu (premierul britanic K. Starmer la „conclavul” european despre „Ce-i de făcut?” – vorba lui V.I. Lenin…) și, din nou, să înțeleg „delirul de grandoare”, debitat cu un fast demn de o cauză mai bună, de către Donald-Duck-Dick, – „Discursul despre starea națiunii”… Mi-am dat seama destul de iute că risc să fiu redundant: în definitiv, pe toate canalele de știri (am în vedere cele probe, serioase, credibile!) puteți găsi informații din belșug… Va mai urma o „inundație” informațională cu ocazia marii întâlniri „la vârf” la Consiliul Europei care va avea loc, probabil, în 6 martie A.D. Evident, nu voi rata oportunitatea de a mă referi la atâtea evenimente care zguduie lumea, dar o voi face dintr-un alt punct de vedere, respectiv, calitatea informației ce circulă și va circula într-un mediu deja atât de poluat de fakes… Știu că acest demers s-a făcut mai rar, dacă nu deloc și de aceea… îndrăznesc și eu…
2. „Informația este noutate absolută pentru curiosul absolut”… sau … „Mediul / mijlocul este mesajul (=informația)”?
Cele două ziceri „clasice” aparțin lui Norbert Wiener („părintele” ciberneticii), respectiv, lui Marshall McLuhan (unul dintre cei mai respectați teoreticieni ai jurnalismului epocii noastre). Am mai pomenit eu acești „monștri sacri” și cu alte ocazii, chiar în Critic Arad. Atunci încercam să „descifrez” mecanismul nașterii unei știri (informații) și argumentam că – cel puțin! – în cazul mass-media, orice informație are o încărcătură politică. Ea reflectă interesele atât ale creatorului de informație, apoi ale „transmițătorului” pe un canal, cât și ale receptorului. Nici ultimul nu poate fi neutral, ci incumbă anumite interese de cunoaștere. Și cum interesele se înfruntă pe o „arenă”, aceasta din urmă nu este decât o arenă politică…Dogma mea e clară: oriunde există interese apropiate, diferite, divergente sau chiar diametral opuse, va exista și fenomenul politic! În fine, atenționez că aici discut numai despre informația-cunoaștere. Câmpul referențial al conceptului de informație este mult, mult mai larg (e.g. informația genetică, informația de comandă și control la sistemele automate, cu autoreglare ș.a.m.d.).
Apar – în acest context – niște ciudățenii…
(a) Formularea lui N. Wiener conduce la un paradox: o noutate absolută nu va fi recepționată (și prelucrată / interpretată) decât de un receptor care are capacitatea de a o înțelege, i.e., dispune deja de ceva informație-cadru de receptare / interpretare, prin urmare, nu mai poate fi „noutate absolută”. Pe de altă parte, un curios absolut, fiind ca atare, nu mai poate discerne dacă primește sau nu o informație!… Ca să mă fac mai bine înțeles, dau un exemplu ipotetic: să zicem că o „civilizație extraterestră” trimite mesaje în univers; unul sau câteva pot ajunge și pe Terra… Ei bine, cum le descifrăm? Pe ce bază? Ar trebuie să admitem că acea civilizație extraterestră ar fi cam la același nivel de dezvoltare ca noi, ceea ce este profund improbabil… De unde știm că sunt mesaje și nu altceva, de unde știm că nu pot exista ființe superioare nouă ca act de gândire? Răspunsul e evident. Și atunci? Ce informație, de la cine, pentru cine și mai ales, cu ce noimă? De aceea „părintele ciberneticii” a ținut să revină și să rostească sec sentința: „Informația este informație!”…
(b) M. McLuhan nu a fost matematician (ca Wiener), deci limbajul său este mai puțin abstract, dar totuși, adeseori, criptic… Ce vrea el să spună? Că mijloacele prin care se constituie orice informație (semne, semnale, simboluri) – prin însăși natura lor – influențează informația: așa cum nu există informație fără mesaj între emițător, pe canal, spre receptor, tot așa, purtătorii ei (semne, semnale, simboluri) o pot crește sau anihila… Teoreticianul canadian s-a ocupat mai ales de „mediul”, recte mijloacele prin care se constituie, transmit și receptează informațiile (de presă, în cazul nostru).
Trec peste amănunte (totuși foarte importante…) și voi analiza evenimentele politice pomenite mai sus, prin prisma acestei paradigme. Anunț, din capul locului, că vreau să susțin că toate informațiile recepționate de noi, inclusiv cele privind evenimentele recente de la Washington & Londra și, neapărat, furnizate de „actori informaționali”, nu numai credibili dar și cu reputația nepătată a onestității (rara avis!), au o încărcătură politică datorită intereselor „în joc”… Nici nu mă gândesc la rețelele social-media, unde orice dobitoc sau descreierat mintal poate „voma” orice! Nici nu ne putem aștepta la altceva din partea unor „actori” informaționali (?) cu hormonii în erecție și cu gura în eructație… Mă revoltă aici nu faptul în sine (invocarea dreptului democratic la libertatea opiniei), ci că se găsesc alți idioți care să înghită pe nemestecate și apoi să „analizeze” – pe nedigerate / nerumegate – ceea ce li se aruncă în față (de cele mai multe ori, cu rea, premeditată intenție…). Cel mai bun exemplu poate parveni chiar din ograda noastră: mirarea, de-a dreptul nebună, cum a putut Călin-File-din-Poveste să prostească atât de multă lume și s-o transforme într-un susținător fanatic, agresiv, al propriilor sale fantezii-elucubrații? Dar aceasta va fi obiectul unei alte prezențe a subsemnatului în Critic Arad… S-o luăm însă sistematic, pe îndelete…
3. Nici nu cred ce văd, nici nu cred ce-mi spui dumneata! sau Este ce văd eu, nu ce-mi spui tu!…
Deci, lungul drum al unei știri – ca oglindire a unui fapt / „eveniment” (cum se zice în fizică) – de la „întâmplarea respectivă”, până la receptorul „însetat” de noutate… Acest drum este presărat de multe „obstacole”; pentru mine, ar fi o mulțime de „lentile” care, obiectiv, vor distorsiona „faptul” prin subiectivitatea și interesul fiecărui intermediar. S-a spus adeseori că „o imagine spune mai mult decât o mie de cuvinte”… poate este așa, deși, personal, am cam început să mă îndoiesc… De la o teză clasică a „empirismului clasic” (A fact is a fact as a fact), până la viziunea kantiana care distinge între lucru (în sine) și obiect (cum apare în mintea noastră). De pildă, am fi tentați să avem mai multă încredere într-o transmisie în direct (eveniment, talk-show etc.) decât într-un comentariu relativ la același fapt. Uităm că există indicații ale regizorului de imagine, apoi, de emisie, apoi… unde toți au și ei convingerile lor, subiectivitățile lor. Chiar și transmisia în direct a unui meci de fotbal va apărea altfel decât meciul văzut cu ochii noștri din tribune… Prin urmare… Întâlnirea – „în direct” – de la Washington, între Zelenski și Donald-Duck-Dick & Co. mie mi s-a părut o farsă!… Poate, inițial, a fost greșeala lui E. Macron de a insista pe lângă Vulturul cu cap alb (dar cam gol!) de a-l primi cât mai urgent la Casa Albă pe nefericitul președinte ucrainean, Apoi, eu știu că negocierile serioase, în mod natural infestate de multe „frecușuri”, se poartă în spatele ușilor închise, Cui prodest să afle labirinticele căi prin care se poate ajunge totuși la un acord al părților „tranzacționale”?. Spectacolul oferit de năbădăiosul „șef” yankeu a fost clar premeditat. Donald-Duck-Dick, „tranzacționist” cum îl știm în matrapazlâcuri comerciale, a crezut că și în „marea politică” merge tot așa. Pe „acesta” îl interesa doar un acord privind pământurile rare din Ukraina de unde – într-un viitor destul de incert – ar putea trage oarece foloase. Cât privește pacea în Ukraina, asta era ceva de rang inferior ca importanță; dacă la orizont se profilează o „înțelegere” cu rușii, atunci… ce? Umilirea lui Zelenski (nu a mulțumit destul Unchiului Sam, nu s-a „înțolit” corespunzător protocolului vestimentar al înaltului Scaun, nu a pupat destul imineii marelui „sultan alb”) era menită să-l expedieze acasă (pe șleau, să fie dat afară din Biroul Oval) spre a-i arăta că „Noi vrem egalitate, dar nu pentru căței!” (stimă, Gr. Alexandrescu!). Moscova a juisat… „Oameni de bine” (recte, „capi ai Europei”) l-au convins pe nefericitul nostru să revină la sentimente „mai bune”, i.e., să nu mai ceară atât de insistent (pentru yankei, „obraznic”) „garanții” pentru securitatea viitoare a Ukrainei… Aceasta a fost „Commedia dell’ arte” jucată la Washington (să zicem, prima rundă…). La Londra, totul a fost shakespearian: sub oblăduirea lui Sir Keir s-a pus la cale constituirea unui „troici europene a războiului” (Franța, U.K., <<foarte probabil>> și Germania) sau, de ce nu, o quadriga romana (aici ar intra, în plus și Italia lui Georgia Meloni). E puțin probabil că într-o singură zi (duminecă) s-au „pus la cale” toate… chestia asta se cocea deja de demult, de la venirea „nebunului alb” la Casa Albă. De data asta nu a mai fost o „dezbatere” în direct, doar o conferință de presă (unde, știm prea bine, regia este totul!…). Deci, un fel de armată pur europeană dar contând – măcar subliminal – și pe Unchiul Sam… Prin urmare, una e ce-am văzut pe sticlă, alta e ce s-a petrecut cu adevărat „în spatele ușilor închise”…
Dar cel mai mare tămbălău – bag mâna-n foc! – s-a petrecut tot la Washington, acum vreo două nopți (G.M.T.): se adeverește faptul că Donald-Duck-Dick, în anormalitatea sa psihică notorie, duce America spre un stat autoritar. Până la un stat totalitar nu mai e cale lungă… Își va da mâna cu Putin, Xi și (incredibil!) cu Kim al treilea (din dinastie)? Ar fi prea urât (sic!) ca să fie adevărat… Acum încep să-l înțeleg pe prietenul meu din States, care-mi zicea la telefon, că nu mai recunoaște America, așa cum o știa el de decenii… Pentru mine, nu mai recunosc yankeii (așa cum i-am văzut eu la ei acasă): tind să devină aceeași turmă de handicapați mintal ca și cea de la noi, care-l „pupincurește” pe Mesia… al nostru, carpato-danubiano-pontic… Și nici măcar nu știu – tâmpiții noștri – de ce… Laudele de sine ale Vulturului cu cap alb au depășit orice imaginație: pe lângă el, „părinții” Americii (inclusiv generalul Wadhington!) nu sunt decât niște pigmei. Aplauzele prelungite, uralele din sală mi-au amintit de celebrele Congrese și Plenare ale PCR în frunte cu Motanul Arpagic & Ovarășa Codoi… Clar, yankeii s-au țâcnit! De aceea, mi-am amintit comentariul lui Crin Antonescu vis-a-vis de „ai noștri” gata să voteze cu Mesia:„Li s-a urât cu binele democrației!”…
Citește și:
- LUMEA CA O VOMĂ sau GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (XXXIV)
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
