Toată lumea a auzit de globalizare și, în mare, cam știe ce înseamnă. Dacă nu ne e suficient de clar, atunci în DEX găsim: „globalizare, acțiunea de a globaliza; fenomen de transformare a lumii într-o unitate, care se manifestă la scara întregului glob, prin mijloace specifice”. Mai înseamnă, de asemenea, „a reuni într-un tot elemente disparate”.
Globalizarea presupune așadar efortul de a pune laolaltă părțile pentru a forma un întreg. Aproape sinonim cu el, avem cuvântul universal și, dacă nu vrem să cădem în hățișul terminologiei specifice de ordin logic sau filozofic, zicem că e tot cam același lucru. Căutăm din nou în DEX, iar la cuvântul universal găsim: „care aparține Universului, privitor la Univers; care se extinde asupra întregii lumi, care cuprinde tot ce există și este comun tuturor; care se referă la toate ființele sau lucrurile luate în considerație într-un caz dat”, precum și altele care nu sunt relevante pentru opiniile de față.
Reținem, potrivit dicționarului, că universal se opune lui particular și, de asemenea, referitor la unelte, instrumente, universal mai înseamnă „care poate fi folosit la mai multe operații, bun pentru mai multe situații”. Iar verbul a universaliza (mai rar substantivul universalizare, pe care l-am putea echivala cu globalizare) înseamnă „a face să fie universal, a răspândi pretutindeni”, fiind sinonim, conform dicționarului, cu a generaliza.
Dacă am merge mai departe pe cele două sensuri deschise de dicționar, vom vedea că ele nu sunt tocmai sinonime. Nu e totuna a pune laolaltă părțile pentru a forma un întreg (adică globalizarea), proces care presupune găsirea unui numitor comun, a unui fir care să lege părțile între ele, în timp ce ele își păstrează, totuși, individualitatea și caracterul unic, particular. Pe când universalizarea ar însemna cumva procesul opus, prin care o parte riscă să-și piardă individualitatea și se diluează într-o generalitate care estompează elementele particulare. Cu alte cuvinte, sensul banal al acestui proces de universalizare ar fi: „tot o apă și-un pământ”.
Departe de noi gândul de a face din rândurile de mai jos scopul unor considerații lingvistice. Dimpotrivă. Cu încă o observație, totuși: că, dacă globalizare e utilizat în speță în sfera politicului, universal e atât de mult parte din viața noastră de zi cu zi încât intră în sfera firescului. Să vedem cum.
Să presupunem că avem nevoie de o haină nouă (o rochie, o cămașă, un tricou etc.). Ești un om fericit în situația în care pe un asemenea articol mai apar cifrele, atât de binecunoscute, care indică obiectele de care avem nevoie în funcție de dimensiunile noastre individuale. În schimb, chiar înainte să începi să probezi obiectul de îmbrăcăminte cu pricina te trec toate transpirațiile când vânzătoarea îți răspunde suav la întrebarea: „Ce mărime e tricoul?” cu „Păi, e mărime universală!”. Atunci abia începe aventura măsurării ochiometrice: „O fi bun, n-o fi bun?”, pentru că, iarna mai ales, până dai de pe tine toate hainele și te îmbraci iar după ce ai probat nu știu câte mărimi… universale, se închide magazinul… Ca în matematică, mărimile sunt înlocuite de universalul x, la care eventual se mai adaugă o literă pe ici pe colo…
Cu siguranță, persoanele care au azi o vârstă relativ venerabilă, își vor aminti cu duioșie acea epocă a tinereții lor, când nu era doar mărimea 42, ci 42 talia I și 42 talia II. Mărimile acestea au dispărut însă cu tot cu aroma vremilor de altădată… Pe de altă parte, secolul vitezei universalizează nu doar mărimile, ci și persoanele pe care le îmbracă: universal mai înseamnă unisex: respectivul tricou poate fi îmbrăcat și de bărbați, și de femei, deopotrivă. Adică … tot o apă ș-un pământ.
Aceeași „egalitate a șanselor” e promovată deopotrivă în atitudinea și în comportamentul nostru de fiecare zi. Stimată doamnă venerabilă (i.e. un pic mai în vârstă), nu vă mai faceți, vă rog, iluzii că tânărul grăbit să-și ia țigări (era să zic un mucos) vă va deschide ușa acordându-vă prioritate la intrarea în magazin. Dimpotrivă, el vă dă elegant la o parte, căci e foarte grăbit! E logic: dumneavoastră aveți timp, sunteți pensionară! Gesturi de genul ridicatului de pe scaun și cedatul locului în tramvai de-a dreptul sperie! Îți spui circumspect: „Ăsta poate vrea să-mi fure telefonul de a devenit așa politicos…” și îl refuzi mințind că vei coborî la prima… Iar ajutatul la bagaje (doamne, în ce secol o mai fi fost și asta???) se transformă într-un adevărat atac de panică: „Ăsta o să-mi ia plasele cu varza, spanacul, pâinea, castraveții și roșiile cumpărate la piață și fac foame până săptămâna viitoare când vine pensia!”
Aspectul lingvistic al raportării noastre la celilalți nu rămâne nici el mai prejos. Universalul pronume „tu” se impune până la scoaterea din Gramatica Academiei a celorlalte forme pronominale. Ești aproape întotdeauna „tu” în calitate de pacient (când ești pacient, ești pacient, și gata, nu mai ești economist, sau avocat, sau profesor…). Un exemplu… Dar era să uit: cum politețea nu mai există (prin urmare e logic ca pronumele de politețe precum dumneavoastră să dispară și el!), se păstrează totuși cea mai populară formă de pronume demonstrativ prin care vorbim despre cineva atunci când nu e de față. Sunt formele care păstrează, printr-un oarecare miracol, varitetea lingvistică a disocierii femininului de masculin, respectiv a singularului de plural: ăsta (mai ales în construcții de genul: „Cine?? Prostul ăsta/ăla?”), respectiv aia („Cine?? Vaca aia?”).
Dar să trecem de la oameni la obiecte. Aici parcă stau altfel lucrurile.
Avem magazin universal! Ce să ne mai tot plimbăm atâta, timpul costă bani, așa că e suficient să intrăm într-un singur magazin de unde putem lua o varză rătăcită printre castraveți (nu, nu de proprietarii magazinului, ci de vreun client neglijent!) sau chiar un borcan cu dulceață, de la sectorul detergenți. Sigur, tot aici putem găsi soluții de curățat, universale: detergentul pentru gresie e și pentru faianță, și pentru veselă, și pentru tacâmuri, ba, dacă am uitat cumva să cumpărăm pe cel pentru scos petele, ne gândim că dacă tot e… universal, de ce nu s-ar putea folosi și la asta?!
Apoi, să zicem, ni se strică aspiratorul. L-am cumpărat de doi ani, ce contează? Au trecut demult vremurile bunicii care își cumpăra aspirator sau mobilier când se mărita, și gata! Dar aspiratorul ăla era aspirator. Acum aspiratorul e și mătură, și mașină de spălat (nuuuu, nu rufe, de spălat pe jos, adică mop!), prin urmare are utilizare universală. Dar după ce îl cumperi, fericit că ai făcut economie cumpărând un obiect în loc de trei, constați că nu e bun la niciuna. Formula aproape matematică (dacă nu ar suna a paradox!) 3 în 1 dă seama de multifuncționalitatea obiectelor tehnologiei moderne…
Am scăpat totuși, dintre sensurile cuvântului universal, referirea la sensul renascentist, al omului universal. Sigur, înțelesul pe care sintagma o are azi e un pic alta decât cea umanistă. Dacă în epocile trecute ea se referea la cultura (universală) a omului, azi ea se traduce prin omul bun la toate! Gata cu o singură meserie toată viața! De ce să te plictisești? Ideea de policalificare e o invenție tot a omului modern. Ce dacă străbunicul era cojocar, și făcea cojoace ca un artist! Azi ba ești dat afară de undeva, ba dispare o meserie. Policalificarea devine o modalitate de supraviețuie. Trist, dar adevărat!
Există însă și alte variante ale policalificării. Una dintre ele e ilustrată de relația șef – subaltern. Individul X nu e doar subaltern al șefului (care o fi el), ci și: cumpărător de țigări sau de pâine ori lapte („dă repede fuga, că firma nu e departe de piață!”), uneori șofer de taxi pentru adus copiii șefului de la școală, dacă nu chiar dădacă („Stai și tu, te rog, o oră, cu copiii, până vine nevastă-mea!”). Dacă ai cumva nenorocul să fii electrician, cu siguranță sistemul eletric de acasă al șefului nu va avea niciodată de suferit… Sigur, celelalte calificări (cu excepția celei de bază), nu sunt plătite, sunt gest umanitar, că tot trăim într-o eră a voluntariatului…
Dar cel mai concludent exemplu al policalificării este cel din domeniul învățământului. Sigur, profesorul trebuie să știe carte, adică să fie foarte bine pregătit profesional. Apoi trebuie să știe cum să predea ceea ce știe – aici e vorba de didactică, dar am exprimat ideea pe înțelesul tuturor. Apoi trebuie să știe și un pic de psihologie (să ghicească în ce tipar psihologic se încadrează personalitatea unui elev, ca să știe cum să-l ia pe copil, cum să procedeze cu el). Să nu mai vorbim că dacă nu are calități de manager de conflicte, spre a aplana situațiile dificile (din ce în ce mai numeroase) din clasă, e vai și amar de meseria lui! Apoi e: portar, om de serviciu, asistentă șefă, să știe să recunoască măcar niște simptome când copilului îi e rău, birocrat (rapoarte și hârtii de dimineața până seara), secretară la telefoanele părinților care uneori nu mai au timp pentru copiii lor, responsabil în mii de comisii: antiviolență, antidrog, comisia de curriculum, de… etc, etc. Adică om… universal în toată regula.
Să nu uităm că viața, în complextatea ei, presupune varietatea. Iar dacă universalizarea înseamnă a șterge diferențele, această omogenizare poate că nu e decât un pas – poate ultimul – înainte de robotizarea finală a omului.
Foto – Google
1 comentariu. Leave new
Excelent! Si cu doza de umor potrivita! Recomand recitirea, pentru a nu rata profunzimea!