Concertul din această săptămână al Filarmonicii din Arad a reușit să exprime pe deplin (și nu e singura dată) cuvintele poetului francez Paul Verlaine: „Muzica înainte de toate!” Un adevărat regal muzical, care a transportat publicul pe alte tărâmuri, mai apropiate sau mai depărtate.
Ceea ce trebuie spus, chiar înainte de a ne referi la concertul în sine, este că spațiul Filarmonicii nu e reprezentativ doar prin eleganța sa arhitecturală, ci e important pentru universul social al Aradului, întrucât reprezintă o veritabilă insulă culturală. Ori o (b)arcă salvatoare, în care oamenii frumoși ai urbei caută refugiu. Ceea ce găsești venind la concertele Filarmonicii e, în primul rând, o altfel de lume: oameni care amintesc de eleganța (încă) artisocratică (nu neapărat în sensul social al termenului) a anilor 70, ai unui oraș în care malurile Mureșului erau inundate de sunetele fanfarei și de pașii purtați agale, în tihna duminicilor ce te aruncau în afara timpului, și cărora doar penelul vreunui pictor impresionist le-ar mai fi lipsit ca să le imortalizeze pentru totdeauna.
Aradul are nevoie de un astfel de spațiu, mai ales atâta vreme cât există un public parcă numai pentru el: oameni (majoritatea) în deplinătatea maturității sau retrași din viața socială activă, pentru care concertul este nu doar o maifestare culturală oarecare, ci și o sărbătoare, un loc al socializării sau chiar al întâlnirilor memorabile. Pentru sufletul arădeanului portretizat mai sus, cultura face mai mult decât o poate face politicul (mereu pus pe desființarea culturii). Și asta pentru că vine o vârstă când aspectele materiale ale vieții noastre cad în umbră și începe să conteze mai mult bucuria întâlnirii cu celălalt, bucuria reîntâlnirii cu sufletul nostru așezat atâta vreme între paranteze…
Felul în care lumina răzbate de pe fețele oamenilor pe care-i întâlnești în sala de concert nu se poate compara nu izbucnirile isterice ale publicului vreunui meci sau ale zbânțuirilor și schimonoselilor pe ritmuri de manele. E lumina sufletului care strălucește, dincolo de vârstă (ori, mai degrabă, în ciuda vârstei) și sugerează că tinerețea e perpetuă. De aceea, în sala de concert nu contează vârsta: limbajul universal al tinereții sufletești e scos la iveală de limbajul (la fel de) universal al muzicii.
Pe de altă parte, existența (necesară) unei instituții se justifică și prin relațiile ei cu altele, corelate sau nu cu ea în plan social. De pildă, Colegiul de Arte „Sabin Drăgoi” (veritabilă pepinieră artistică) își găsește justificarea, dar și împlinirea unuia dintre profilurile sale (cel muzical), prin faptul că mulți dintre absolvenții care i-au trecut pragul au revenit în orașul care i-a crescut, împrospătând rândurile orchestrei și dând un nou suflu reprezentațiilor culturale ale Filarmonicii. Justificarea existenței celor două instituții rezolvă, în același timp, la nivel local, un deziderat socio-cultural (bucuria oamenilor care se înâlnesc pe teritoriul culturii) și unul educațional fundamental, acela al inserției sociale a absolvenților.
Revenit în sala de concert a Palatului Cultural după o primă prezență în anul 2022, dirijorul argentinian Ramiro Arista a adus cu sine un repertoriu care a scos publicul arădean din obișnuința culturală a muzicii central și vest-europene, fapt care constituie o inițiativă lăudabilă a conducerii acestei instituții, mereu preocupată să întrețină interesul spectatorilor săi.
În prima parte a concertului Sangre Latinoamericana, publicul a fost răsfățat de ritmurile dulci-învăluitoare ale compozitorilor spanioli precum Jerónimo Giménez, Ernesto Lecuona sau Manuel Penella. Ele (ritmurile) au estompat (la modul tehnicii picturale impresioniste) contururile obiectelor și ale oamenilor, unificând totul – orchestră, dirijor, public, într-un fluid transparent topit în unduirile muzicii.
Partea a doua, un crescendo emoțional și ritmic de la o piesă la alta, s-a înălțat din spațiul Americii latine printr-o suită în parte cunoscută publicului arădean și prin care sufletul latin al culturii noastre a rezonat perfect cu confratele său dintr-un spațiu îndepărtat. Piese din creațiile lui Daniel Alomía Robles (compozitor peruan, cunoscut publicului român prin celebra El Cóndor Pasa), Astor Piazolla (compozitor argentinian, care a revoluționat tangoul clasic prin introducerea unor elemente de jazz și muzică clasică), Joseito Fernandez (compozitor și cântăreț cubanez, autor al faimoasei Guantanamera), Dámaso Pérez Prado (muzician cubanez, supranumit regele mambo-ului) au smuls publicului ropote de aplauze.
Dialogul perfect dintre dirijor și orchestră, dintre dirijor și publicul armonizat cu ritmurile muzicale prin aplauze, prezentările pline de umor ale dirijorului legate de piesele interpretate au contribuit la realizarea unui spectacol omgen prin calitatea vibrației sale. Entuziasmul aproape inepuizant al dirijorului a antrenat spectatorii invitându-i să participe la iureșul amețitor și atât de binecunoscut al ritmurilor de mamba și de samba, ritmuri ale bătăilor inimii în spiritul bucuriei de a trăi și al vitalității cosmosului.
În ciuda efortului artistic de aproape două ore pe scenă, la sfârșitul concertului maestrul Ramiro Arista (cândva student al Universității Naționale de Muzică din București printr-o bursă oferită de statul român) a avut amabilitatea să adreseze câteva cuvinte publicului arădean care l-a apreciat, precum și colaboratorilor săi.
La finalul interviului, mesajul dirijorului Ramiro Arista înfățișează imaginea unui om pasionat până la identificare cu ceea ce face, pe deplin conștient de rolul fundamental al muzicii în viața omului, dar și în lume.
Foto / video – Janina Flueraș
