„Fiecăruia după nevoi”. Nevoia ca pretext strategic în politica internațională contemporană | Cum sunt construite politic războiul, schimbarea de regim și atacul asupra liderilor de stat în ordinea internațională actuală
Înainte de a consulta expertul în etică publică și integritate academică, pe Emilia Șercan, dacă ceea ce urmează riscă să fie interpretat drept plagiat, îmi permit – curajos, dar deliberat – să „împrumut” o idee formulată de prof. univ. dr. Adrian Năstase, care, la rândul său, îl invoca pe Karl Marx și celebra formulă „de la fiecare după posibilități, fiecăruia după nevoi”, enunțată în Critica Programului de la Gotha.
În accepțiunea sa originară, expresia reprezenta un ideal normativ, proiectat într-un orizont social post-conflictual și post-penurie. În lecturile contemporane, însă, această formulă este adesea recuperată – explicit sau implicit – într-un mod paradoxal: nu ca principiu al distribuției echitabile a bunurilor, ci ca suport simbolic pentru un tip de discurs geopolitic care justifică utilizarea forței în numele unor „nevoi” ale statului.
Citindu-l pe prof. dr. Adrian Năstase, se poate observa o sugestie subtilă, dar semnificativă: după mai bine de un secol și jumătate, teza marxistă pare să revină în actualitate, dar nu ca fundament al unei ordini sociale emancipatoare, ci ca fundal ideologic pentru nevoile statelor capitaliste contemporane și, prin extensie, ale blocurilor de putere din care acestea fac parte.
În acest nou cadru, „posibilitățile” sunt redefinite ca resurse de constrângere – militare, tehnologice, economice, diplomatice –, iar „nevoile” devin un substitut semantic pentru interese strategice.
Întrebarea fundamentală nu mai este dacă această translație semantică este legitimă, ci cum se construiesc politic și discursiv aceste nevoi și în ce mod ele ajung să justifice războaie, destabilizări regionale și chiar tentative de eliminare sau delegitimare a conducerii unor state suverane.
Posibilități și nevoi – mutația semantică în politica internațională contemporană
În spațiul relațiilor internaționale, termenul de „nevoie” a suferit o mutație profundă. El nu mai desemnează o stare de carență socială sau o necesitate umană, ci o exigență strategică a statului.
Astfel, „nevoia” capătă sensuri precum: nevoie de securizare a frontierelor extinse, nevoie de control asupra rutelor energetice, nevoie de menținere a unei zone de influență, nevoie de prevenire a apariției unor regimuri politice considerate ostile.
Această mutație este esențială pentru înțelegerea legitimității politice a violenței. Războiul, sancțiunea economică, sabotajul și acțiunea clandestină nu mai sunt prezentate ca instrumente excepționale, ci ca răspunsuri inevitabile la nevoi sistemice.
În mod corelativ, „posibilitatea” este definită prin capacitatea de proiecție a forței.
Ucraina: construcția nevoii de război
Războiul declanșat împotriva Ucrainei reprezintă un exemplu edificator al modului în care nevoia este construită politic pentru a legitima un conflict armat de amploare.
Discursul oficial care a precedat și a însoțit agresiunea a invocat: nevoia de securitate strategică, nevoia de protejare a unor comunități, nevoia de reconfigurare a arhitecturii de securitate europene.
În realitate, analiza geopolitică relevă un ansamblu de motivații structurale: poziția geografică a Ucrainei ca zonă tampon între Federația Rusă și spațiul euro-atlantic, accesul la infrastructuri energetice, controlul litoralului Mării Negre și menținerea unui statut privilegiat de influență regională pentru Russia.
Nevoia este, așadar, produsul unei construcții strategice și nu rezultatul unei constrângeri existențiale imediate. Ea devine justificarea pentru un act de forță care subminează principiile fundamentale ale dreptului internațional, în primul rând integritatea teritorială și suveranitatea statului.
Venezuela: delegitimarea conducerii și „nevoia” de schimbare politică
În cazul Venezuela, discursul nevoii se articulează preponderent în jurul ideii de schimbare politică legitimă și de protejare a populației.
Personajul al acestui proces de delegitimare este președintele Nicolás Maduro.
De mai mulți ani, o parte a comunității internaționale a construit un cadru discursiv în care conducerea politică de la Caracas este prezentată drept: ilegitimă, represivă, incompatibilă cu ordinea democratică regională.
Pe acest fond, au fost introduse sancțiuni economice masive, înghețări de active, restricții financiare și măsuri de izolare diplomatică.
Dincolo de dimensiunea normativă a criticilor privind guvernarea, nu poate fi ignorată dimensiunea strategică a poziționării Venezuelei în sistemul energetic global. Rezervele de petrol, capacitatea de influență regională și alianțele politice alternative constituie un element central al motivației externe.
În acest context, se conturează un tip de „nevoie” care nu mai privește securitatea directă, ci remodelarea arhitecturii politice interne a unui stat suveran. Discursul schimbării de regim este astfel naturalizat ca instrument legitim al politicii externe.
Mai grav, în planul retoricii politice și mediatice internaționale, apare constant sugestia că eliminarea liderului sau neutralizarea cercului său de putere ar reprezenta o nevoie politică. Acțiune militară a SUA, prezentată ca necesară a fost realizată prin extracția lui Maduro din sediul prezidențial, printr-o operațiune directă clandestină.
Iran: personalizarea amenințării și transformarea liderului în țintă simbolică
În cazul Iran, mecanismul construcției nevoii reclamată de cei potenți capătă o dimensiune și mai pronunțată de personalizare.
Autoritatea supremă a statului, ayatollahul Ali Khamenei, este prezentată în mod constant, în anumite narațiuni occidentale și regionale, drept întruchiparea amenințării strategice a arealului internațional. (Motivația construcției bazei militare americane Deveselu era protecția împotriva rachetelor iraniene!).
Programul nuclear iranian, politica regională și sprijinul acordat unor actori non-statali sunt concentrate simbolic în figura liderului suprem Khamenei. În acest mod, amenințarea sistemică este transformată într-o amenințare personalizată.
Această personalizare facilitează un tip de discurs extrem de periculos din perspectiva dreptului internațional: ideea că neutralizarea liderului ar putea reprezenta o soluție politică.
Deși majoritatea statelor evită să recunoască explicit astfel de opțiuni, practica modernă a operațiunilor speciale, a eliminărilor țintite și a sabotajelor strategice arată că granița dintre conflictul armat și operațiunile clandestine este tot mai fragilă.
„Nevoia de securitate” este utilizată pentru a justifica acțiuni care, în alte circumstanțe, ar fi calificate fără echivoc drept atentate politice sau acte teroriste.
De ce devine conducerea politică țintă?
Atacul asupra conducerii unui stat reprezintă expresia extremă a acestei logici a nevoii strategice.
El se explică prin patru rațiuni majore cinice și ilegale:
Eficiența simbolică – liderul deține legitimitatea politică și identitatea statului.
Reducerea costurilor politice – eliminarea unei persoane este prezentată drept alternativă la un conflict de durată.
Mesajul strategic – se transmite un semnal de descurajare către alte regimuri percepute ca ostile.
Evitarea cadrului juridic clasic al războiului – acțiunea punctuală permite eludarea responsabilităților asociate unui conflict declarat.
Astfel, nevoia devine justificare pentru suspendarea normelor fundamentale privind inviolabilitatea conducerii politice și egalitatea suverană a statelor.
Concluzii: cine poate readuce relațiile internaționale în cadrul regulilor?
Revenirea la relații internaționale guvernate de reguli nu poate fi rezultatul unei simple schimbări de retorică, ci al unor opțiuni politice ferme asumate de actorii relevanți ai sistemului internațional.
În mod realist, principalii actori capabili să influențeze acest proces sunt:
United Nations, prin revalorizarea rolului Consiliului de Securitate ca forum real de prevenire a escaladărilor; European Union, prin consolidarea dimensiunii sale diplomatice și a mecanismelor autonome de mediere; alianțele politico-militare, în special NATO, printr-o delimitare mai clară între descurajare defensivă și proiecție politică de putere; marile puteri globale, a căror conduită generează precedente normative pentru întregul sistem internațional.
Revenirea la un sistem bazat pe reguli presupune: limitarea discursului excepționalist al securității, reintroducerea responsabilității politice pentru utilizarea forței, respingerea explicită a practicii delegitimării personalizate a liderilor statali ca instrument legitim de politică externă, revitalizarea mecanismelor de negociere și de soluționare pașnică a diferendelor.
Pacea nu poate fi construită într-un sistem în care fiecare actor își transformă propriile interese în nevoi existențiale, iar propriile capacități în drept de a constrânge.
Atâta timp cât „nevoia” continuă să fie utilizată ca un eufemism pentru avantaj strategic, relațiile internaționale vor rămâne captive unei logici a forței, iar ordinea juridică globală va funcționa ca decor normativ decât ca limită reală a puterii.
- Citește mai multe articole ale autorului – AICI
