![[CARTEA SĂPTĂMÂNII] Adrian Bodnaru: „Aici putem vorbi deschis – nici umbră de pin”](https://www.criticarad.ro/wp-content/uploads/2026/09/adrian-bodnaru-coperta.webp)
În Aici putem vorbi deschis – nici umbră de pin, volum apărut la Editura Charmides în 2025, Adrian Bodnaru își continuă demersul poetic deja recognoscibil, prin concentrarea extremă a expresiei, prin jocurile de limbaj și prin capacitatea de a transforma obiectele și situațiile cotidiene în mici revelații. Poezia lui pornește adesea de la gesturi și situații banale, pentru a le deplasa subtil într-un teritoriu în care realul începe să pară straniu.
Este, înainte de toate, o poezie a limbajului. Bodnaru pare să caute momentul în care expresia obișnuită își pierde caracterul familiar și începe să producă alte sensuri. Cuvântul este privit din mai multe unghiuri, despărțit de sensul său imediat, pus în relație cu forma grafică, cu sunetul, cu ambiguitatea sau cu sensurile sale secundare. De aici provine o bună parte din umorul cărții, dar și una dintre sursele melancoliei ei:
„Să prindem răsăritul! —
stăm în cameră
și tragem linie,
și adunăm.”
În acest univers, jocul de cuvinte nu este niciodată doar o glumă. El funcționează ca instrument de cunoaștere. Poetul descoperă în limbaj mici fisuri prin care se vede o altă realitate. Un termen aparent banal poate deveni, printr-o simplă deplasare, începutul unei reflecții despre timp, singurătate, iubire sau memorie. Este una dintre calitățile importante ale volumului: ceea ce pare la prima lectură o ingeniozitate își dezvăluie adesea, câteva secunde mai târziu, substratul afectiv:
„Şi dacă aici
vrei să fie pianul —
hai, dă pagina!”
Adrian Bodnaru nu are nevoie de decoruri excepționale. Lumea lui este populată de obiecte comune, de spații domestice, de gesturi mici, de conversații posibile, de întâmplări care ar putea trece neobservate. Tocmai această proximitate față de viața obișnuită dă poemelor o anumită fragilitate. Poetul nu construiește un univers separat de realitate, ci modifică foarte puțin realitatea pentru a-i face vizibilă stranietatea:
„Ai rămâne la fel
dacă te‑aş suna
de la un telefon cu disc? —
în sensul acelor de ceas,
într‑o zi.”
În spatele acestei poezii ludice se află, însă, o melancolie discretă. Este poate tema care leagă cel mai bine textele între ele. Timpul, dispariția, singurătatea, memoria și imposibilitatea de a recupera constituie un fundal aproape permanent. Bodnaru nu abordează aceste teme în registru elegiac și nu le încarcă de solemnitate. Dimpotrivă, le tratează cu ironie și cu o aparentă lejeritate. Tocmai această evitare a patetismului face ca melancolia să devină mai puternică:
„Ninge –
parcă mi-am luat cămașa
peste palton.”
Iubirea și relația cu celălalt apar, la rândul lor, într-o formă neconvențională. Nu este vorba despre o poezie confesivă în sens tradițional, despre declarații sentimentale sau despre expunerea directă a intimității. Relația este mai degrabă sugerată prin proximități, absențe, dialoguri imaginare și obiecte care păstrează urmele unei relații. Poetul preferă să lase emoția să se nască din aluzie. Sentimentul nu este spus până la capăt, ci lăsat să plutească în jurul cuvintelor:
„M‑am simţit atât de singur,
încât am cerut
o cămaşă cu două mâneci —
se potriveşte cu ochii tăi.”
Un rol important îl are și tăcerea. Poemele sunt scurte, uneori extrem de scurte, iar spațiile albe dintre cuvinte devin parte din semnificație. Bodnaru nu explică. El oferă cititorului un mecanism poetic pe care acesta trebuie să-l activeze singur. De aceea, lectura volumului nu este una pur narativă sau discursivă, ci una bazată pe opriri, reveniri și asocieri. Această dimensiune vizuală este esențială. Dispunerea versurilor în pagină, pauzele, fragmentarea, folosirea izolată a anumitor cuvinte creează uneori impresia unei miniaturi grafice. Pagina devine astfel un spațiu poetic propriu-zis. Poemele nu încearcă să epuizeze o temă, ci să surprindă o clipă în care ceva se modifică imperceptibil. O observație, o asociere, o formulă lingvistică sau o imagine sunt suficiente pentru ca realitatea să se deschidă către altceva. Poezia lui Adrian Bodnaru are ceva și din arta fotografiei: nu inventează neapărat subiectul, ci știe unde să privească și, mai ales, când să apese pe declanșator:
„Ce noapte lungă! —
în faţa uşii,
un nasture îmbrăcat.”
Titlul volumului sintetizează foarte bine această metodă. Este lung, aparent contradictoriu, aproape conversațional, dar în același timp misterios:
„Aici putem vorbi deschis —
nici umbră de pin.”
Adrian Bodnaru scrie despre temele mari fără să le numească direct. Despre timp, vorbind despre obiecte. Despre moarte, vorbind despre dispariție. Despre iubire, vorbind despre apropiere. Despre singurătate, inventând conversații. O carte a concentrării, a ironiei și a melancoliei, în care poezia se naște din întâlnirea dintre inteligența ludică și vulnerabilitatea discretă.
- VEZI mai multe CĂRȚI – AICI
