Omorâtorul de bulgari
În Evul Mediu european se vor produce treptat schimbări importante în ceea ce privește tratamentul prizonierilor. Este perioada în care rolul sclavilor este în descreștere și, prin urmare, nu mai erau la fel de valoroși, așa că prizonierii de război vor avea alt destin. Astfel, pe lângă trimiterea în temniță exista exploatarea lor în munci obositoare, cum era folosirea ca vâslași pe galere sau muncitori în mine; se făcea schimb cu prizonieri din propria tabără capturați la rândul lor sau, cei bogați, erau eliberați contra unei despăgubiri. Imperiul Bizantin este cel care a făcut legătura dintre antichitatea romană și noua lume a Evului Mediu, numită feudală, fiindcă se baza pe feudele marilor nobili. Războaiele de la sfârșitul secolului al X-lea și începutul celui următor purtate de urmașii Romei au fost deosebit de crude, și au fost purtate mai ales cu cei numiți păgâni, iar prinșii de război erau de multe ori forțați să treacă la creștinism Au existat însă și atrocități greu de descris și greu de înțeles, cum au fost cele înfăptuite de împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul (958-1025), altfel tradus „omorâtorul de bulgari”. Acesta, în urma victoriei repurtate în regiunea Struma (Macedonia) împotriva țarului bulgar Simeon, ia în prizonierat 14.000 de ostași pe care îi orbește, dar unuia din 100 i se lasă un ochi pentru a-i conduce pe ceilalți înapoi la Simeon. La vederea oribilului cortegiu țarul Simeon va face infarct și va muri după două zile.
Un dineu macabru
După moartea profetului Mahomed și adoptarea islamului de către populațiile arabe a început un război de cucerire în afara Peninsului Arabe, soldat cu numeroși prinși de război, mulți dintre aceștia fiind măcelăriți, fiind cruțați doar aceia care treceau la noua religie. Așa s-a întâmplat și după cucerirea Cezareei, în 642, prin trădarea agentul evreu Yusef, după ce aceasta a rezistat asediului câțiva ani. Dar, un act de o cruzime și barbarie extremă s-a săvârșit chiar în războaiele civile dintre adepții islamului. O astfel de barbarie s-a întâmplat după ce ultimul calif omeiad, Marwan al Doilea, a fost omorât în Egipt în timp ce fugea de oștile rebele ale Abasizilor. Dinastia Omeiazilor și-a găsit sfârșitul în timpul unuia dintre cele mai cumplite dineuri consemnate de istorie. Ultimii ei reprezentanți au fost aduși în fața lui Abdul Abas As-Saffah, noul calif abasid, și măcelăriți pe loc. Apoi trupurile lor au fost așezate la picioarele lui, acoprite cu un covor și folosite drept masă pentru banchet. Și cei care erau de față „mâncau în timp ce gâtlejurile victimelor încă horcăiau”. (Christopher Andrew, Lumea secretă, E. Trei, p. 128)
Masacrați pentru că nu s-au înțeles la preț
Cucerirea Ierusalimului de către cruciați, în prima Cruciadă din 1099, s-a făcut cu prețul unei adevărate băi de sânge în rândul musulmanilor și iudeilor, indiferent că erau soldați ori civili, femei ori copii. În schimb, la recucerirea Orașului Sfânt de către Saladin, în 1188, regele Guy de Lusignan și alți nobili au fost cruțați contra unei mari răscumpărări. Celorlalți luptători creștini li s-a dat alternativa: ori trec la islam ori vor fi omorâți. Cei mai mulți creștini vor prefera moartea. S-a procedat de multe ori la răscumpărare sau chiar la schimb de prizonieri în timpul cruciadelor. Dar, nu toți prizonierii au avut șansa răscumpărării și nici nu li s-a acordat o alternativă la viață precum în cazul celor aproape 3000 de musulmani aflați în custodia regelui Angliei, Richard Inimă de Leu (1189-1199), participant la Cruciada a III-a, care a poruncit să fie „sugrumată toată această haită de câini”, deoarece nu s-a înțeles cu Saladin în privința răscumpărării.”. (Florentina Cazan, Cruciadele, Editura Academiei, 1990, p 83)
Cadavrelor li s-a dat foc
Au existat și cazuri în care, din cauza faptului că prizonierii erau „războinici desăvârșiți”, au fost omorâți ca nu cumva să se întoarcă în luptă. Acest lucru s-a întâmplat cu cavalerii templieri, capturați de către sultanul Saladin în urma bătăliei de la Hattin, din 1187, care a dat ordin ca toți templierii capturați să fie decapitați deoarece „cruțarea ar fi reprezentat un pericol în plus”. Dar, se întâmplau pe acest front al luptei dintre creștini și musulmani și acte de milă combinate pe lângă cele de o cruzime extremă. În anul 1250, după o altă înfrângere a oastei cruciate, conducătorul mameluc Aybeg a permis captivilor să revină lângă regele lor, cu excepția bolnavilor și răniților care au fost uciși fără milă. Se spunea că atât de numeroase erau cadavrele încât au fost depuse pe malul fluviului și li s-a dat foc, laolaltă cu rezerva de carne de porc sărată. (Florentina Cazan, Op. cit p. 128)
Măcelurile mongolilor
În aceeași ani își fac apariția pe scena mare a istoriei și mongolii veniți din stepele Asiei. Războinici desăvârșiți (mongolii) aveau să răspândească teama în rândurile dușmanilor inclusiv prin masacrarea prizonierilor. Există numeroase astfel de mărturii privind măcelurile și distrugerile sistematice din China până în Europa. În primăvara anului Ghinghis han atacă Chinape care o pradă și ia numeroși prizonieri. În toamna aceea Marele han nu s-a întors la locurile de iernat din Gobi însă la marginea pustiului a at ordin să se sugrume mulțimea de robi ai hoardei; gest de o cruzime pe care nimic nu o putea justifica. Se parte că acesta era un obicei al Hoardei, de a omorî toți prizonierii, afară de meșteșugri și învățați, când se întorcea în Gobi după vreun război. „În țările de baștină ale momgolilor nu se vedeau decât foarte puțini captivi. Rău hrăniți cum erau, nu puteau străbate ținuturile pustii din jurul ținuturilor natale ale mongolilor. În loc să le dea drumul mongolii îi omorau cu ușurința cu care noi ne descotorosim de haine vechi. Viața omenească nu avea valoare în ochii lor, singura lor dorință fiind aceea de a stârpi popuilația omenească din regiunile fertile, cu scopul de a mări imașurile de care aveau nevoie pentru turmele lor.” (Harold Lamb, Ghinghis Han, p. 88).
Prizonierii erau de obicei masacrați, după cum scrie și Plan Carpin: „Orice om luat prizonier este ucis, cu excepția acelora care sunt păstrați ca sclavi. Prizonierii, în grupuri de câte zece, sunt repartizați celor care îi ucid cu securile”. (…) „Prizonierii transformați în sclavi nu au avut o soartă mai bună. Ei vor fi scuturi vii în asalturi, vor săpa tranșee la baza zidurilor dușmane, sub ploaia de pietre și de plumb topit a asediaților. Holocaustul care urmează victoriei nu îi cruță pe acești nefericiți, care sunt uciși”. (Luigi Marcello, Sălbatica civilizție a stepelor, Prietenii cărții, București 2000,, p 144)
Nu au fost cruțați nici aceia care s-au predat și chiar au decis să lupte pentru marele han, cum s-a întâmplat la Samarkand. Faptul că împotriva zidurilor Samarkandului erau împinși un număr foarte mare de prizonieri capturați la Buhara i-a determinat pe apărătorii „Paradisului terestru”, cum era cântat Samarkandul, să predea cetatea fără luptă. „Garnizoana, în număr de 30.000 de oameni, care ceruse să intre în rândul oastei Marelui Han, este masacrată. În ochii lui Ginghis-Han, cei 30.000 de soldați erau niște trădători față de Mohamed, eventual trădători ai lui dacă i-ar fi primit”. (Manole Neagoe, Mari bătălii în istoria lumii, Editura Scrisul Românesc, 1973, p. 121)
Executați fără vărsare de sânge
La începutul secolului al XIII-lea, hoardele mongole încep incursiunile spre Europa. În anul 1223 are loc o mare bătălie pe malurile râului Kalka, în apropiere de actualul Donețk, între principatele kieviene aliate cu cumanii și armatele mongole. Acestea din urmă înving și îi iau prizonieri pe Marele duce Mastislav al III-lea al Kievului și pe cei doi gineri ai săi. La mongoli exista regula ca regii și nobilii luați prizonieri să fie executați fără vărsare de sânge. Așa că s-a executat o procedură prin care să nu trebuiască ca sângele lor să fie vărsat. Cei trei au fost înfășurați în covoare de pâslă și îndesați sub podeaua iurtei pe care mongolii beau și jucau, fiind zdrobiți încet-încet. (Ion Bistreanu, Rușii și ucrainienii – un singur popor? Istorie, legendă, politică, Magazin istoric, septembrie 2022, p. 60)
La 31 martie 1241, mongolii își fac apariția și în Transilvania și pătrund pe teritoriul regatului maghiar. La asediul Aradului mongolii au pus în prima linie a oștirii lor prizonierii români, maghiari, ruteni, cumani luați în orașele prădate până atunci. În spatele lor se aflau călăreții mongoli care îi împingeau spre cetate. Fără excepție, acești prizonieri au căzut în luptele care au durat o săptămână, unii măcelăriți de apărătorii cetății, ceilalți de mongolii din spatele lor. Se spune că cetatea a fost cucerită după ce șanțurile de apărare s-au umplut cu cadavrele prizonierilor puși să lupte împotriva soldaților din cetate, iar tătarii au folosit leșurile ca pe un pod pe care au reuși să ajungă la zidurile cetății. (Andrei Ando, Istorie socială din perspectivă mediatică, E. Mega, p. 23)
Vânătoare de capete și sinucideri colective
O procedură aparte se va dezvolta în ceea ce privește tratamentul prizonierilor de război în Japonia, unde exista o cultură mult diferită de cea a continentului din apropiere, ca urmare a dezvoltării separate. În primele secole după ce statul a luat ființă, prizonierii proveneau din luptele interne și ca atare tratamentul era ceva mai blând. Dar, tratamentul prizonierilor de război se va modifica după respingerea invaziei chineze din 1274, când „idealul războinicului a degenerat lamentabil”. Războiul s-a transformat într-o teribilă vânătoare de capete: cel care aducea cele mai multe capete tăiate avea cele mai multe șanse la recompensă. De multe ori în caz de înfrângere aveau loc sinucideri colective, șefii de clan obligau la acest act disperat sute de războinici. În unele cazuri, prizonierului de rang înalt i se permitea să compună un poem de adio, care era apoi trimis ca amintire familiei lui, împreună cu capul sau cenușa prizonierului. (Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației, vol I, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984, p. 386)
Ferocitatea rușilor și răzbunarea turcilor
Dar, să ne întoarcem la Europa. În „Cronica lui Nestor” se vorbește despre marea ferocitate a rușilor, dovedită la asaltul asupra Constantinopolului de la sfârșitul secolului al IX-lea: „Și dintre prizonierii pe care îi făcură – se spune aici – pe unii îi omorâră, pe alții îi schingiuiră sau îi uciseră cu săgețile, iar pe alții îi aruncară în mare”. (Martin Sixmith, Rusia – un mileniu de istorie, E Humanitas, p 20)
Turcii nu se lasă nici ei mai prejos. Drept răzbunare pentru uciderea tatălui său Murad, de către sârbul Miloș Obilici, în bătălia de la Kosovopolje, din 28 iunie 1389, Baiazid i-a ucis pe toți prizonierii sârbi. În 1396, o armată de cruciați condusă de regele Sigismund al Ungariei a fost zdrobită la Nicopole, pe Dunăre, fiind luați numeroși prizonieri. În seara de 25 septembrie 1396, un mare luptător francez, Sire de Coucy, a fost târât în fața victoriosului sultan Baiazid, împreună cu alți cruciați bogați, printre care Jean de Nevers, viitorul duce de Burgundia, care povestește că a văzut cum sunt ținuți prizonierii pentru răsplată, în același timp i-a văzut pe soldații sultanului decapitând mai multe mii de captivi creștini, mai puțin înstăriți. De altfel, cruciații au făcut la fel cu captivii musulmani. (Norman Davies, `O istorie a Europei”, p. 350)
La fel a procedat și Mohamed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, care după victoria otomană de la Negroponte, din 1470, a decapitat 8000 de prizonieri. Cronicarul turc Ibn Kemal, la rândul său, descrie scena în care 7000-8000 prizonieri moldoveni au fost decapitați în fața lui Mohamed al II-lea după bătălia de la Războieni, din iulie 1476. „Prietenosul domn cel fericit porunci de a se poposi într-acel loc și fură aduși ghiaurii cei păgâni căzuți pe câmpul de bătaie. Ei puseră să se strângă în lanțuri la locul de osândă o ceată de 7-8000 de nerușinați răufăcători îmbrăcați în fier și de îndărădnicie, asemeni leșurilor celor îndrăciți”. (Andrei Mirea, Execuția prizonierilor de război moldoveni la Pârâul Alb, în 1476, Magazin istoric, august 2021, p. 27)
Trași în țeapă și înhămați la plug
La rândul său Vlad I, domnitorul Țării Românești îi trăgea pur și simplu pe țeapă pe prizonierii otomani, de unde i s-a tras supranumele de Țepeș. Într-o singură expediție, se spune că a adus în țară 23. 883 de prizonieri ca să fie trași în țeapă, înafară de cei decapitați sau arși de vii din milă. (Norman Davies, O istorie a Europei, p 397)
Ștefan cel Mare al Moldovei le-a aplicat și el o pedeapsă cumplită, și inedită în același timp, leșilor conduși de regele Ioan Albert care au venit să-i ia tronul. Prizonierii luați în bătălia victorioasă de la Codrii Cosminului, din 1496, au fost înhămați la pluguri și puși să are pentru plantarea unei noi păduri, înlocuind astfel arborii doborâți în bătălie. Cei rămași în viață după supliciu au fost omorâți. (Cosmin Pătrașcu Zamfirache, Adevarul.ro, 20 septembrie 2020)
Soldații de rând erau uciși
În Europa feudală a Evului Mediu în războaiele dintre diferitele state exista un cod de luptă cavaleresc, care presupunea respectul adversarului, care putea fi ucis doar prin luptă. Cavalerii erau de proveniență nobilă și s-a născut astfel un respect reciproc, de clasă am spune, deasupra conflictului armat, indiferent de motivele lui. Au existat prizonieri care au stat și zeci de ani în captivitate până când au fost eliberați, cum s-a întâmplat cu Charles d’Orleans (1394-1465), poet și nobil care a stat 35 de ani în custodia englezilor.
Nu același principiu era aplicat însă și clasei inferioare a țăranilor, din care proveneau cei mai numeroși luptători. În timpul războiului de 100 de ani (1337-1453), francezii le tăiau degetele arcașilor prizonieri pentru a nu mai putea să tragă cu arcul. Iar după încheierea bătăliei de la Azincourt, din 25 octombrie 1415, s-a întâmplat un episod care a aruncat o pată neagră asupra comportamentului armatei engleze a timpului. Atunci, regele englez Henry al V-lea, de teamă ca nu cumva prizonierii să se alăture inamicului, despre care se zvonea că vine ca întăririre după ce oastea principală franceză fusese învinsă, a dat ordin să fie uciși cei mai mulți dintre prizonieri, exceptând câteva persoane de rang înalt. În ciuda amenințării regelui, cavalerii englezi au refuzat să ducă la îndeplinire acest ordin dezonorant. În această situație regele a poruncit arcașilor să ducă la îndeplinire uciderea prizonierilor francezi”. (Andrei Oprea, Bătălia de la Azincourt, Magazin istoric, din august 2022, p, 52)
Acorduri încălcate
Nici înțelegerile punctuale încheiate între beligeranți, în anumite momente, nu au fost respectate întotdeauna. În timpul luptei pentru Moscova ocupată de polonezi, din 1612, s-a întâmplat un episod care arată cum puteau fi tratați prizonierii, în pofida acordurilor încheiate în care li s-a promis viața. Prin zăpezile din noiembrie 1612, conducătorii ruși Minin și Pojarski au ajuns la periferia Moscovei în fruntea unei armate aflată mai degrabă în dezordine. Dând neașteptate dovezi de geniu tactic, ei și-au manevrat miliția improvizată așa încât să prindă forțele polone în interiorul Kremlinului. Rusia era salvată. Încercuiți și aproape morți de foame – se spune că au mâncat câini și s-a vorbit chiar și despre canibalism – polonii s-au oferit în cele din urmă să se predea, cu condiția retragerii în siguranță în Polonia. Rușii au acceptat, iar polonii, slăbiți și epuizați, au ieșit înșiruiți pe poarta Kremlinului, în Piața Roșie. Dar, odată ieșiți, rușii s-au năpustit asupra lor și i-au măcelărit până la unul. (Martin Sixsmith, Rusia, un mileniu de istorie, Humanitas, p 70)
Acordurile încheiate nu au fost respectate întotdeauna nici în confruntările dintre creștini și musulmani și dăm exemplu în acest sens două evenimente petrecute în timpul luptelor duse de către otomani pentru cucerirea Banatului. Astfel, la Lipova garnizoana otomană a primit, în 5 decembrie 1551, drept de liberă trecere spre Cenad, dar în timp ce se desfășura marșul de ieșire din castelul cetății, turcii sunt măcelăriți de creștini, pentru ca în replică, anul următor, la 27 iulie 1552, otomanii să se răzbune pe creștinii care au capitulat la Timișoara, pierind în masacrul care a urmat și comandantul maghiar, Ștefan Losonczy.
În reportajele următoare vom merge în Africa neagră și în cele două Americi pentru a investiga ceea ce s-a întâmplat pe acele tărâmuri puțin cunoscute.
Foto: rol ilustrativ / sursa: Google
- VEZI SERIA AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
