Realitatea crudă, habarnismul și scuzele autorităților | Am conștientizat problema drogurilor în Arad, dar privitor la soluții am rămas la stadiul de VORBĂRIE

Mi-a fost greu să îmi găsesc cuvintele pentru a începe acest articol, și nu pentru că nu ar exista lucruri de spus, ci pentru că sunt prea multe. Un eveniment care ar fi trebuit să aducă conștientizare și claritate în rândul elevilor, dar și al autorităților, a ajuns să creeze vâlvă, nu fiindcă nu și-a îndeplinit scopul, ci pentru că ne readuce aminte că în România ar trebui să conteze mai mult „a face”, nu doar „a vrea”. Surprinzător sau nu, evenimentul „Nu te droga, în joc e viața ta!” a creat valuri de întrebări din partea adolescenților – publicul-țintă al campaniei de conștientizare -, a ridicat problematici grele cu care ne confruntăm, pe care aparent ei le înțeleg mai bine decât credem, și a crescut nivelul de înțelegere a problemei consumului de droguri în rândul tinerilor. Dar de aici încolo… ce facem?

„Nu te droga, în joc e viața ta!” a fost organizat de către Patronatul Național Român filiala Arad, împreună cu: Consiliul Județean Arad, CJCA, Inspectoratul Județean Școlar Arad, Universitatea Aurel Vlaicu Arad, Club Rotary Arad, Club Rotary Arad Cetate, Club Rotary Curtici, Club Lions și OSTSM. Evenimentul a avut loc în sala festivă a Universității Aurel Vlaicu, unde s-au prezentat aproximativ 400 de persoane, majoritatea elevi ai școlilor din municipiu și județ.

Cum a fost evenimentul la nivel organizațional, opinii:

În mare, evenimentul a fost unul reușit și și-a atins scopul. A pus pe gânduri elevii, însă am câteva observații:

1. Dacă vrei să captezi atenția unui adolescent, nu o să-ți iasă dacă te prefaci că ești „cool”. Ei te miros instant, își dau seama că te străduiești prea tare și o să bage nasul înapoi în telefoane. Sau o să te ia la mișto.
2. Dacă îi plictisești o oră cu o teorie a drogurilor pe care ai studiat-o doar din manuale, nu o să ajungi la ei. Experiența este cea care îi ajută pe tineri să și empatizeze, dar și să înțeleagă la nivel cognitiv ceea ce se explică. Nimic nu bate experiența.
3. Da, părerea unui specialist este importantă, dar elevii nu o s-o vadă cu nimic mai diferit decât ca pe o lecție de la școală pe care o înțeleg pe moment și peste câteva ore o uită.
4. Ești parte din prezidiu, ai spus „nu consumați droguri” elevilor și vrei să te și creadă/asculte? Nu ieși din sală după ce îți spui „poezia”! Tocmai ți-ai anulat argumentul.

Conținut: experiențele personale, dialogul cu elevii, imaginile șocante și aspectul emoțional

Per total, deși uneori conținutul a fost puțin cam greoi pentru adolescenți, ei au fost totuși destul de receptivi și implicați. Uneori maturitatea afirmațiilor elevilor a fost mai constructivă decât anumite lucruri care s-au întâmplat la nivel de prezidiu, sau organizațional.

Primul speaker a fost dr. Dorina Onița, medic primar psihiatru, care a prezentat aspectele fizice, psihice și medicale ale consumului de droguri, precum și consecințele, urmată de probabil momentul cheie al evenimentului: mărturia lui Sebi.

Sebi este un tânăr de 23 de ani, fost rapper și dependent de droguri, acum reabilitat cu ajutorul fundației Teen Challenge, un program creștin de reabilitare a persoanelor cu adicții, iar acesta are o poveste de-a dreptul impresionantă (aici se demonstrează ceea ce am spus mai sus, în punctul 2: experiența bate teoria, întotdeauna).

Începând să consume încă de la 14 ani, a făcut din droguri stilul lui de viață. Trăia pentru ele, și când nu mai avea, nu mai simțea cheful de a trăi.

Câteva lucruri mi-au rămas impregnate din mărturia lui:

1. A judecat oamenii care își injectau în venă. A ajuns să facă și el asta, pentru că mereu vrei „mai mult”.
2. A fost implicat într-un accident grav cu un grup de prieteni, primul lucru pe care l-a făcut a fost să „tragă o linie” iar mai apoi să vadă ce să facă în acea situație.
3. Nu i-a fost deloc greu să recunoască realitatea: drogurile se simt bine pe moment, în cele mai multe cazuri, însă consecințele sunt cele care distrug vieți.

Practic, povestea lui Sebi este una clasică, dar intensă, „cât de jos trebuie să ajungi ca să îți dai seama că trebuie să schimbi direcția”. Și din fericire, a schimbat-o, radical.

După mărturia lui Sebi a urmat sesiunea de întrebări din partea elevilor, coordonată de Comisarul Cătălin Țone (fost șef Brigada de Combatere a Criminalității Organizate București, șef Brigada Antidrog).

Toate întrebările au fost pertinente, unele mai generale, altele mai specifice situației cu care se confruntă fiecare, altele mai hazardate și cu o doză mare de anarhism bine justificat în spate. Răspunsurile s-au încercat a fi sincere, lămurind adesea curiozitățile elevilor, însă uneori fiind puțin cam dificile și greu de gestionat într-un context de genul pentru a fi răspunse cu 100% sinceritate.

Și elevii au primit întrebări de la „moderator”, întrebări de tipul „ați făcut vreodată…?”, moment în care am fost loviți de realitatea că adolescenții din sală aveau mai multă experiență cu drogurile decât majoritatea adulților prezenți.

De altfel, au fost prezentate câteva materiale video care au reușit să treacă elevii prin mai multe stări emoționale: una de conștientizare a consecințelor pe care le are dependența lor de droguri pentru cei de lângă ei, în special pentru părinți, pe care poate uneori nu vor mai apuca să îi aprecieze cum ar trebui, alta poate de groază, fiind prezentate imagini cu starea unori tineri, care aflați sub influența grea a drogurilor, acționau în moduri absolut inumane, altele arătând faptic consecințele penale sau statistici legate de cazuri depistate.

Per ansamblu, consider că evenimentul a fost unul de impact, dar de aici… ce facem?

Fiindcă problemele sunt multe, iar partea aplicativă este departe de a deveni realitate în cazurile concrete de dependență. Campaniile de genul pot doar să prevină, nu să și rezolve.

Însă legat de rezolvări… am avut niște discuții interesante. De obicei nu se dă din casă din discuțiile neoficiale, dar de data asta ne-o asumăm.

Discuție cu Cionca: între teologie, „nu avem bani” și spălare pe mâini de responsabilități

După eveniment, multe din persoanele implicate în organizare, dar și în evenimentul propriu-zis, s-au mutat într-un local din Arad pentru un schimb de vorbe, o gură de mâncare și un suc.

Printre invitații de onoare la masă s-a regăsit și Președintele Consiliului Județean Arad, Iustin Cionca. Acesta a dus inițial o conversație spirituală la masă, de care sunt uimită că a fost capabil. Mi-a întrecut puțin așteptările.

Însă, chiar spre finalul vizitei sale în local, am deschis subiectul legat de lipsa centrelor de reabilitare, una din problemele esențiale ale României în combaterea și soluționarea cazurilor de adicție.

Opinia mea este că sistemul nu te ajută să te redresezi, te bagă la colț, te mai trimite la psihiatru că „ești nebun” și cam atât. Pleci de acasă cu o problemă legată de droguri și te întorci de la psihiatru cu tratamente care sunt mai mult droguri legale, eliberate pe rețetă și cu probleme mai multe și mai grave, numai bun de  a fi stigmatizat definitiv.

La un moment dat în conversație, Iustin Cionca a mărturisit că el consideră că dacă cumva ajungi la psihiatru, ești automat nebun.

Dintr-o apăsare față de nepăsarea sau ignoranța autorităților cu privire la ceea ce ar putea să facă în această privință, discuția a devenit una mai aprinsă, în care încercam să aflu dacă „președintele” s-a gândit vreodată la realizarea unui astfel de centru, având în vedere consumul și traficul masiv de droguri din zona Aradului, oraș de vamă, prin care intră și ies droguri pe bandă rulantă.

Răspunsul lui Cionca a fost un categoric „nu”, deoarece „nu ar trebui să se ocupe el”, moment în care am simțit că trebuie să îi mai dăm un manual de administrație pe mână, fiindcă în cazul lui e fix opusul regulii stabilite mai devreme: la el poate merge teoria, că practica de două mandate l-a cam lăsat rece.

În momentul în care Țone a ținut să îmi dea dreptate și să îi si exemplifice că în alt loc în țară există un proiect pentru un centru de reabilitare, realizat pe câteva hectare oferite de primărie și realizată pe banii Consiliului, Cionca a invocat motivul că „nu ar exista bani de întreținere”, argumentând că 60% din bugetul CJA-ului se duce pe îngrijirile sociale, adică pe ce „abandonăm noi”.

În urma discuțiilor iscate, Cionca a luat contactul lui Țone, deoarece în curând va vorbi cu ministrul Predoiu și ar vrea să vadă ce poate propune legat de această situație. Multă baftă prafului ce se va pune pe acel număr de telefon!

Și totuși, ce e de făcut?

Cred că sunt răspunsuri diverse, multe chiar idealiste, însă cred că realitatea este că nu vom putea niciodată stopa nici consumul, nici traficul de droguri. Îl poți controla într-o oarecare măsură, însă nu ai cum să-l eradichezi.

Românii consumă mult și prost și nici nu știu ce consumă, iar asta chiar este o problemă majoră. Orice marfă mai ieftină „merge”, indiferent că te face un zombie ambulant, sau un om cu lobotomie temporară. Orice e pe gratis de la „prietenul ăla” e bine, atâtat timp cât îți dă o stare diferită.

Numai că o să te trezești că mai vrei, și mai vrei, și mai vrei… Și o să ajungi în situația în care a ajuns Sebi. Într-o situație serioasă și de criză, în care singurul lucru la care te gândești e să mai bagi o linie. Oare chiar merită?