[ROMAN FOILETON] Metamorfoza (13)

roman
Distribuie:

 

13.

Sigur că Vlad Ghergar o somase pe Cristina să mă lase în pace. Pentru că relaţia mea cu ea, o legătură devenită cât de cât serioasă sau foarte serioasă, ar fi pus în pericol marele plan. Sau l-ar fi suspendat. Nu ea trebuia să fie femeia cu care eu să mă înscriu pe o anume traiectorie.

-Poate nu aş fi dat curs invitaţiei tale, mi-a spus Cristina, dacă nu mi-ar fi aproape interzis Vlad.

-Cum adică, Cristina?! Ce vrei să spui?…

-Mi-a sugerat să te las în pace, măcar o vreme. Nu ştiu de ce, sunt femeia-impediment. Femeia de care tu nu ai voie să te atingi.

-Ciudat! Tu vorbeşti serios?

-„Până se aşează nişte lucruri.”, mi-a spus. „După aceea aveţi tot timpul de frichi-frichi.” (Acest „frichi-frichi” mă scosese din sărite, într-o primă instanţă: la atât de puţin să se rezume ceea ce simt, unul pentru celălalt, un bărbat şi o femeie?! Totul devenise doar o bagatelă? Un simplu transfer de salive, vorba lui Cioran? Dar eu oare nu doream să fac, cu Andreea şi cu Mihaela, decât tot un fel de „frichi-frichi”?! Nu voiam să comit, cu Cristina, nimic altceva decât tot un frichi-frichi, totuşi?!)

-Tu vorbeşti serios?

-Vezi bine, fac exact pe dos. Ca o fetiţă rea, ce sunt. Mă rog, până la un punct.

– Nu înţeleg…(Sigur că nu înţelegeam. Iar Cristina, de a cărei verticalitate –aceasta era marea ei faimă, punctul ei tare- nu se îndoia nimeni, era clar, nu era persoana de care Vlad, sau oricine altcineva, s-ar fi putut folosi. Ea devenise intrusa, care putea periclita marele plan. Altă explicaţie nu am. În plus, n-ar fi existat nici un rol pentru ea, în toată mascarada ce avea să urmeze.)

-Se zvoneşte că ar vrea să te transfere la emisiunea socială. Să fii un fel de şef, habar n-am ce fel de şef, moderator, în paralel, un fel de factotum…

-Asta o ştiu şi eu.

-Sfatul meu, ei bine, „sfatul” nu este cuvântul cel mai potrivit, în fine, înţelegi ce vreau să spun…

-Da, sigur…

-Te sfătuiesc să-ţi faci o autoevaluare şi să rămâi acolo unde eşti.

-Păi, tocmai asta şi fac. Mie lucrurile-mi sunt limpezi.

-Delicateţea ta, să-i spun fragilitate?, instrucţia ta, sufletul tău dantelat nu sunt potrivite pentru gladiatorii ce se înfruntă la social. Acum, iartă-mă că te flatez în halul ăsta. N-o să se mai întâmple. Te văd ca genial, pe cultural, dar pe social ai fi cam nimeni. Așa te văd eu, scuze…Nu te flatez…Nici…

-Nici nu merit. (Chiar că mă simţeam foarte stingherit. E clar că uneori, sau deseori?, aşteptăm să fim lăudaţi, dar e foarte limpede că poate fi un disconfort, când totuşi asta se întâmplă. O apreciere strigată în gura mare sau supraevaluată poate avea efectul unei ofense.)

-Acolo, în circul propus de Vlad, este exact balamucul. Eu cred că te-am „citit”, de la bun început, în ciuda brutei în care, uneori, îţi place să pozezi. Eu zic să mai rămâi, pe mai departe, în cercul tău de cretă. Emisiunea ta e bună. Ţi-am citit şi cărţile, chiar dacă ai avut nesimţirea să nu-mi dăruieşti vreun exemplar. A trebuit să împrumut de la alţii. Dar acolo, în ficţiune, poţi să dai tot ceea ce ai mai bun în tine. Şi, trebuie să ţi-o spun, am impresia că parşivele tale de cărţi, că ai vrut-o sau nu, probabil că da, aproape sigur că da, sunt făcute şi ca să trezească toată curiozitatea dintr-o femeie. Cărţile tale, să le spun subversive?, probabil ca da, m-au incitat să vreau să te cunosc până la capăt. Aproape până la capăt. Imaginea pe care mi-am făcut-o despre tine, ca să te creionez din două linii, este că eşti genul de bărbat din cauza căruia restul bărbaţilor sunt nişte misogini. (Trebuia să iau această ultimă afirmaţie ca pe un compliment?)

Oricum, nimic nu anunţase, pentru cei care concepuseră şi urmăreau desfăşurarea marelui plan, improbabilul şi imprevizibilul viraj de 180 de grade, pe care aveam să-l fac. Mai ales că, înainte de a mă hotărî să pun punct oricărei tentative de a o mai aborda pe Monika, înainte să fac apel la ineficacele mecanism de uitare, compus din cele două foste graţii, decisesem să-i scriu mesajele remarcabile. De adio. Ca să vadă, într-o bună zi, ce pierde. Încercasem să găsesc în mine tot ce aş avea mai bun. Şi să ofer mai departe. Nu eram un Banderas. Nu eram un curajos, un Fernando Alonso, adică. Nu aveam creierul lui Einstein. Eram departe de a întoarce banii cu lopata, calităţi ieşite din comun nu ştiam să am. Să pun un cuvânt lângă altul, era tot ce puteam să fac, cât de cât. (Lucru pe care Cristina-l intuise, aspect de care eram şi eu conştient.) Monika nu putea să-şi dea seama cum eram, în toată profunzimea mea, credeam eu, pentru că-mi închisese orice punte de dialog. Și, probabil, nici n-ar fi fost în stare să aprecieze. Chestia asta mă intriga, la maximum. Şi-atunci, am început s-o mitraliez cu sms-uri, „neliniştitoare”, cum citase onor procuror, a căror formă şi conţinut l-ar fi putut face invidios, credeam eu, la acel moment, şi pe un Shakespeare. Îi expediasem chiar şi două asemenea „capodopere” ale creaţiei mobile, pe zi:

„ Poate o să ţi se pară ciudat, dar prin tine am reuşit să-mi redescopăr o forţă, o vitalitate, un entuziasm pe care-l credeam pierdut, tocit de trecerea timpului. Ştiu că tu crezi că am făcut o obsesie pentru tine, dar vreau să şti că sunt conştient de tot ceea ce simt; şi fac tot posibilul să rămân în limitele controlului, ale raţiunii. Ale bunului simţ. Din moment ce-ţi sunt indezirabil, ar trebui să nu şti nimic din toate astea, să nu te implic, în nici un fel, dar cui să-i spun că am din nou în mine viaţă, dacă nu ţie, celei care mi-ai re-dăruit-o?!” sau „Ideea este că sunt mereu cu tine, mereu cu tine în gând, încât aproape că nu mai contează dacă eşti sau nu cu mine, în carne şi oase.” sau „Chiar şi în mod inconştient, te caut şi mă aştept să te găsesc în aproape fiecare femeie pe care o zăresc.” sau „Prin păpădia ochilor tăi, întrezăresc verdele unei câmpii nesfârşite.” (Păi, cum puteau să fie ochii ei, dacă nu verzi?!).

Alteori, nevoia fizică de Monika era de-a dreptul dureroasă: „Încerc să stau cât mai departe de tine, pentru că mă atragi şi fizic foarte tare; şi mă străduiesc să mă feresc, pe cât se poate, de provocarea care eşti!”

Altădată, eram foarte fericit să-i împărtăşesc cuceririle personale, pe aşa-zisele redute ale spiritului, în special:

„Dumnezeu nu se implică în viaţa noastră. (Era ceea ce greşit credeam, la momentul respectiv, înainte ca toată filozofia mea de viaţă să fie răsturnată de Monika. Înainte ca Monika însăși să se întoarcă, la 180 de grade.) Sigur că El este Creatorul, Guvernatorul a tot. Am fost aruncaţi în lume, am fost trimişi să ne descurcăm singuri. Suntem guvernaţi de libera noastră alegere şi de întâmplare. Nu există rai şi iad, nu există judecată de apoi. Nu în sensul tradiţional, cel puţin. Sigur, există o justiţie imanentă. Viaţa este un examen, viaţa este Examenul, pe care-l trecem sau nu. Şi depinde şi cu ce notă, probabil. Aceasta este adevărata noastră judecată de apoi. Dumnezeu ne lasă să facem ce vrem, cu viaţa noastră, dar e clar că vom da socoteală, nu ştiu în ce fel, prin Examen, pentru cele bune şi pentru cele rele. Viaţa aceasta este lupta pentru viza de pe paşaportul cu care am putea intra în posibila existenţă viitoare. O altă dimensiune, probabil. Moartea este momentul în care Examenul se încheie. Și dăm lucrarile la corectat. În aceste condiţii, reţeta vieţii este simplă:

-Să nu facem intenţionat răul, să fim morali, cu alte cuvinte.

-Să iubim.

-Să fim creatori, adică să ne punem calităţile, talentele în valoare. Să nu ne ratăm.” (Mă intersectam pe alocuri, totuşi, cu adevărul în posesia căruia se afla Monika, înainte de a-şi da ultima suflare.)

Şi

„Animalul este natură, omul este natură şi cultură, iar zeul este spirit.”

Pe patul de spital, unde avea sa-si petreaca ultimele zile, Monika isi adusese aminte de acel ultim sms, pe care-l considera, retroactiv, „atat de profund”: „Trăim, dar nu ştim pentru ce trăim, pe ce lume suntem. Chiar nu ştim ce e cu noi. Am încercat şi tot încerc să găsesc un sens. Să găsesc Sensul. Literatura nu mă ajută suficient. Chiar dacă nu e doar o distracţie. Cu filozofia doar cochetez, foarte discret, dar se pare ca nici acolo nu se pune degetul pe Dumnezeu. Teologiile mi se par depăşite. Mă preocupă, în ultima vreme, fizica, astronomia, geologia. Studiez stelele. Culmea, studiez stelele! Stelele moarte. Stele moarte prin comprimare, piticele albe. Stelele neutronice. Stelele moarte prin explozie, supernovele. Implozie, urmată de explozie. Găurile negre, probabil imense puncte cosmice, în care totul este atât de dens, că nu transpiră nici o informaţie. Big-Bang-ul. Înainte de Big-Bang, un punct de o intensitate maximă, concentrată intr-un volum minuscul. Îţi stă mintea-n loc. Te ia cu ameţeală. Poate e întâmplare. Poate că lucrurile au fost scăpate de sub control. Şi totuşi…Și totuşi, totul pare in echilibru. Ştiai că Luna este indispensabilă, vitală pentru stabilitatea Pământului? Atracţia gravitaţională dintre ele creează stabilitate Terrei. Totul pare sa fie calculat si aranjat cu o mare precizie, de un mare inginer.”

-Da, ai spus mult adevăr, acolo, îmi spunea Monika, de pe patul de spital. Cu o singură observaţie: trebuia să scrii cu majuscule, Marele Inginer.

Sigur că Monika nu a fost în stare, la acel moment, sau nu a vrut să aprecieze toată această „capodoperă” a telefoniei mobile. A urmat şi am urmat o prea scurtă perioadă de nobilă ardere şi suferinţă în singurătate. Pe care am reuşit să o compromit, fără mari eforturi, încercând să-mi potolesc văpăile sufletului, prin a pune punct mistuirii cărnii; cu sprijinul celor două foste graţii. Și a Crsitinei. Cristina trebuie să se fi simţit suficient de jignită, la gândul că încercasem să mă folosesc de ea, dar n-o arătase niciodată. Nu în faţa mea, cel puţin. Totuşi Biencuţa (care are cam la o sută de kile, şi căreia eu îi spuneam totuşi Bianca, neputând să împac terminaţia „-uţa” cu un asemenea tonaj), secretara lui Vlad, răspândise zvonul că aş fi bârfit în stânga şi-n dreapta de Cristina, cum că, în fişa postului meu de seducător ar fi imposibil de prins şi o relaţie trainică, de lungă durată. O relaţie serioasă. Aş fi, vezi doamne, handicapat sufleteşte. Nu mă îndoiesc, cu Cristina eram de destulă vreme colegi (cam doi ani) şi avusese tot timpul din lume să intuiască sufletul meu poligam. Plus opera (opera!) scrisă, care mă făcea aproape transparent. Cristina ar fi acceptat aproape orice ofertă, vreau să spun, numai să fie folosită nu. Mândria! Şi mai venea o dată, tot mândria: femeia din ea şi-ar fi dorit să fie dorită până la capăt. Cât de jignite se pot simți, dacă nu le dorești până la capăt. Dar, pentru marele plan, ea putea să reprezinte, cu certitudine, un mare pericol. Nici nu era necesar ca Vlad să recurgă la filaj, pentru că era foarte limpede, în televiziune, că relaţia mea cu Cristina nu mai era doar una colegială, ci se îndreapta spre un altfel de statut. Sigur că nimeni nu putea să-şi imagineze fiasco-ul din garsoniera mea, aşa că se impunea a fi luate măsuri. Încât cred că n-au trecut nici trei zile, de la „episodul Cristina”, neconsumat, cum am spus, că m-am şi trezit apelat de…incredibil, Monika!

-Şti, Adam, m-am gândit că am fost rea cu tine. Cred că treceam printr-o perioadă nefastă. Vreau să spun că aş dori să-mi cer scuze.

Nu pot trăi cu povara de a fi avut un asemenea comportament.

(Ei, Monika, am gândit, iată-te îngenuncheată! Nu urmărisem neapărat lucrul acesta, dar aş minţi, dacă aş spune că nu mă flata. O adusesem într-un asemenea hal, credeam eu, încât îmi căzuse la picioare, venise singură, fără nici o opoziţie, asemeni unui peşte aflat în undiţa ta, pe care l-ai obosit şi tot obosit şi îl târăşti, finalmente, fără cea mai mică dificultate, la mal.)

-Bun, e-n regulă, dar eu ce-ar trebui să fac mai departe, în cazul ăsta, am întrebat.

Mai pot avea vreo inițiativă? Asta mă interesează, ca să ți-o spun pe aia dreaptă. Cu trecutul, chiar nu mai am ce să fac.

-Vrei să punem prezentul la cale, să înțeleg?

-Monika, ce-ai spune de o ieşire la bowling, în semn de revedere?

Au urmat nişte zile, pentru mine minunate. (Simţeam că Monika nu are aceeaşi participare, direct proporţională cu combustia şi dăruirea mea interioară, dar de unde era să ştiu eu, atunci, că eram nici mai mult nici mai puţin decât victima unei manipulări? Pentru că Monika era, în primul rând, la acel moment, un simplu instrument, pus în slujba unui plan diabolic. În sensul în care fusese încropit, bazat pe înscenări, fals şi minciună. Cu toate acestea, un gest crucial de-al meu avea să mă facă, în faţa ei, un tip credibil şi, cred eu, care deja prezenta un minim de interes. De atunci, am simţit-o, o ştiu, ea avea să se comporte, în mod conştient, dual. Pe de o parte, în conformitate cu marele plan; pe de alta, însă, i se confirmase în mine, cu sută la sută procente, sunt sigur că nu mă înşel, omul care-i trezea cu siguranţă interesul.) Aşa că am fost la bowling. N-am să uit niciodată, cum se căznea să ia în stăpânire, cu degetele ei lungi şi fine, bila aceea ce părea imensă, ca un pepene verde. (Verde, desigur, nici nu se putea altfel!) N-am să uit cum am dus-o să vadă trenul acela roşu, decojit de vreme şi tras pe linie moartă. (Nu mai putea fi vorba despre Q7!) Pe peronul gării, un bătrân bine bronzat, bine pilit, se lupta să țină în brațe burduful unui acordeon. Pe o linie înfundată, ceferiştii dirijau un marfar, cu fluiere şi steguleţe. Vocea crainicului gării răzbătea, împleticit, dintr-un difuzor paradit, anunţând plecarea unui tren. N-am să uit cum ne-am scuipat în apă propria imagine, ca doi copii, de pe podul de peste lac. Nişte banalităţi splendide. Aşa cum doar un suflet de artist poate să le perceapă. Cu toate acestea, nu am intenţionat niciodată o apropiere decisivă. Nici măcar n-am încercat să mă apropii de buzele ei. Simţeam minusul de participare al Monikăi, comparativ cu al meu (îl luasem drept prudenţă). Mă străduiam să mă mulţumesc cu ce aveam. Şi să nu pierd proximitatea ei. Nu forţam. Făceam eforturi să păstrez, pe timp nelimitat, mult-puţinul pe care-l, aveam eu impresia, cucerisem. Iar, în subconştientul meu, bănuiesc, trăiam cu frica de a nu termina, mai curând sau mai târziu, ceea ce odată aveam să încep. Nu cazi de pe cal, dacă nu-l încaleci. Totuşi, lucrurile trebuiau duse, împinse puţin mai departe. Atât potrivit dorinţelor mele, cât şi conform marelui plan. Numai că eu manifestam, de data asta, o prudenţă excesivă, iar Monika, potrivit marelui plan, trebuie că era mulţumită, şi ea, deocamdată, cu acel statu-quo. Şi totuşi acea seară, în care sunt sigur că am reuşit să o impresionez, nu s-a lăsat prea mult aşteptată. Stăteam la terasa unei cofetării, cu prăjituri şi apă minerală în faţă. Se făcuse spre miezul nopţii Am mâncat savarine însiropate, cu creste albe şi ascuţite de frişcă. Evitasem alcoolul, pentru că nu-mi puteam permite să fac vreo gafă. Trebuia să rămân limpede. În limitele rațiunii. Nu puteam suprapune beţia alchoolului, beţiei supreme de a fi cu Monika. Aş fi stricat totul. Trebuia să rămân total conştient, ca să pot savura, să trăiesc din plin proximitatea Monikăi. Dar şi pentru că foarte rar, tot mai rar, în mod cu totul şi cu totul excepţional, aveam chef să mă mai ameţesc. Monika, în calitatea ei de sportivă paraşutistă, cred, excludea consumul vreunei picături de drog, aşa că puteam să traim totul la rece. Am vorbit lucruri mărunte, dar care ne făceau să ne simţim bine. Mi-a relatat, cu lux de amănunte, întâmplări hazlii cu câinele pe care-l avuseseră bunicii dinspre mamă, un terrier bilingv, care răspundea, în egală măsură, comenzilor date în română şi maghiară. Un câine care alerga cumva într-o parte, ca aproape toţi câinii. Am povestit şi am tot povestit. I-am spus cât de tare o port în suflet. I-am spus de perioadele când pot spune că am suferit. Când viaţa mea nu mai avea nici un sens. Când m-am delăsat. Exteriorul trăda exact starea mea interioară. Eram mereu nebărbierit. Cu o figură de mahmur. Ciorapii îmi erau ferfeniţă. De parcă în pantofi explodau grenade. În garsonieră totul era ca lăsat de ape. Uşa garsonieriei nu mai scârţâia, ci de-a dreptul plângea. Etc.

-Adam, să nu-mi spui că te-ai gândit la mine, şi numai la mine, în toată perioada asta…Nimeni nu mai are răbdarea, disperarea…

-M-am gândit la tine, şi numai la tine, în toată perioada asta. Chiar şi atunci când mi-am interzis. N-am fost chiar uşă de biserică, adevărat, dar tu eşti pe primul loc, de la distanţă, pe singurul loc, de altfel, în viaţa mea. Sau, dacă vrei, pe primul loc eşti tu, pe locul doi eşti tot tu, iar pe trei este…Monika. Ai ocupat tot podiumul, după cum vezi. Am fost singur şi am suspinat, nu mi-e ruşine să recunosc, ba îmi vine să fac din asta un titlu de glorie. Din cauza ta m-am simţit fragil, ca o păpădie. Am redescoperit, din cauza ta, poezia şi lumina de-mprumut a ciobului de lună. Şi corul de greieri. Am privit cu nesaţ fulgere îndepărtate, bifurcate şi mute. Ți-am trimis cele mai frumoase mesaje din lume. Am scris aceste versuri simple, deşi, recunosc, nu prea am mai trecut, de multă vreme, pe strada poeziei: „cu gândul la tine/am stat în parcul slab luminat/pe o bancă singură/iar ploaia ploua”. Bine, poate n-o se te impresioneze, sigur că ploaia plouă, ce mai e și tâmpenia asta, dar eu m-am legat, sincer să fiu, de versurile astea simple și penibiluțe. Adevărat, în mod cu totul şi cu totul excepţional, ţi-am purtat şi gând rău, te-am şi înjurat…

-M-ai înjurat?!…

-Am înjurat înjurături! Da, te-am înjurat. Am vrut să mă întind cu aproape toate femeile cu care puteam să o fac, la un moment dat…

-Nu pot să cred!

-Şti, a poseda femeie după femeie satisface instinctul de proprietar al bărbatului. Îi conferă forţă, cred. Iar, uneori, când eram prea supărat pe tine, când treceam dincolo de limitele răbdării, îmi spuneam că sunt prea bun pentru tine. Îl parafrazam pe Nietzsche: să cobor atât de mult, să mă duc atât de jos, încât să o aleg şi să mă gândesc atât de mult la Monika?!

-Nu pot să cred! Şi-atunci mai pretinzi că ţineai, că ţii la mine!

-Da, ţineam la tine. Chiar dacă mă apropiam de altele, gândul mi-era doar la tine. Şi încă mai ţin. Numai la tine. Mai mult decât ai putea tu să-ţi imaginezi. Nimic nu s-a schimbat. Mă rog, probabil e o prostie. Probabil am devenit lipsit de imaginaţie. Nici eu nu credeam să ajung să mă cramponez de o singură femeie. Dar, ce să zic, poate e ceva minunat, la urma urmei. Ar ca trebui să evit termenul de iubire, dar poate că asta e iubirea, nu?  Nu mai ştiu nici eu… Sigur, au fost nişte despărţiri unilaterale, în mintea mea. Dar, cu cât te înşelam mai mult, cu atât mă simţeam mai aproape de tine.

-Ai vrut să te răzbuni, atunci.

-N-aș spune, nu m-am răzbunat. Voiam să te uit. Să fac orice, pentru a putea să te uit. Ceea ce, vezi bine, n-am reuşit. Şi voiam să mă simt din nou puternic, ţi-am spus. Chiar nu mai puteam înghiţi atâtea umilinţe. Ma rog. Nu mă pricep să te uit, ăsta e noul meu cusur.

-Adam…

-….

-Nu crezi că te-ai agitat, nu crezi că te agiţi prea mult?

Nu ştiu dacă ţi-aş putea răspunde, cu aceeaşi măsură…Cu aceeaşi monedă. Nu ştiu sigur dacă am alte aşteptări, dar mi-am făcut o altă imagine, despre omul cu care aş vrea să fiu.

-Monika, nu e nici o grabă. Nu există nici o presiune. Nu există nici o obligaţie.

Nu din partea mea, cel puţin. Oricum, în orice clipă eşti cu mine. În mine. O şti…

-Nu, dar nu e corect, într-un anume fel. Tu eşti angajat, implicat trup şi suflet…

-Nu e nici o problemă. E problema mea. Sufletul meu s-a călit. Şi, te asigur că nu nu-ţi voi produce nici cel mai mic disconfort. Nici o apăsare sufletească. Iar, fiziceşte, nu eşti nici în cel mai mic pericol. Eşti în siguranţă, de violat n-am violat niciodată pe nimeni, şi poate nici n-am avut de gând s-o fac…Poate vei fi prima, totuşi!, am spus. Dar m-am corectat repede:  glumisem.

Dacă vrei să-mi dai o veste proastă, sunt pregătit să o suport, nici o problemă…

-Aş avea o propunere. Ar suna total aiurea, dacă i-aş spune ofertă…

A, nu, nu, e o mare tâmpenie…

-Monika, nu m-ar surprinde nimic. Nimic nu m-ar doborî.

-Nu, ţi s-ar părea aiurea, este aiurea…(Da, era aiurea, dar era în conformitate cu marele plan, atât timp cât eu eram încă îndrăgostit, încă uşor inhibat şi încă uşor paralizat, în faţa Monikăi; eram nimic altceva decât un prostuţ cavaler, nepermis de cuminţel.)

-Totuşi…

-Bine, fie, cu toate riscurile. Orice ar fi să crezi, despre mine.

-N-am să cred, fi sigură. (Dar urma să fie greu de crezut, totuşi.)

-Îţi propun, la rândul meu, un târg…E rândul meu.

-Un târg?!…

-Dacă…Pe naiba, e ca naiba!…Dacă…Dacă m-aş dezbrăca, preţ de nu mai mult de cinşpe secunde, dar o singură dată, mi-ai promite că m-ai lăsa în pace, pe urmă? Ar fi toată lumea mulţumită, ce crezi?

Adam, ştiu, fac o chestie incredibilă. Să nu-ţi imaginezi, cumva, că ar fi vorba de milă. Nici vorbă, de aşa ceva. Sunt sigură că n-ai să spui „nu”.

-Glumeşti…Nu, gluma asta proastă chiar că n-am de gând s-o mai tolerez…Îţi baţi joc de mine. E deja prea mult.

-Nu glumesc, Adam. Chiar nu glumesc. Nici eu nu ştiu de ce aş face asta. Ştiu, pare incredibil…

-Tu vorbeşti serios? Aşa o inimă imensă ai?! Un asemenea gest de mărinimie eşti în stare să faci?! Presupun că glumeşti, totuşi…Nu te poţi juca, totuşi, cu un asemenea cinism…

-Vorbesc foarte serios.

-Îîîî…Te joci cu mine. Duşuri scoţiene. N-am să pun botu, la astfel de momeli.

-Vorbesc extrem de serios!

-Vorbeşti serios. (De unde era să ştiu că în acea clipă Monika vorbea foarte serios şi de unde era să ştiu că, în exact aceeaşi clipă, urmarind marele plan, de fapt se prostitua?)

-Vorbesc serios.

-Ba da, Monika, am spus, dupa o scurtă chibzuinţă, am să spun „nu”. Vorbesc serios. Şi am să-ţi spun şi de ce. Nu mai sunt, neapărat, interesat de asta. Ei, sigur că vreau să te văd, în toată splendoarea ta, ba uneori vreau chiar foarte mult, dar asta e totuşi prea puţin. Nu, nu e prea puţin, ar fi foarte mult, de fapt. Şi nimic, în acelaşi timp. Am vrut să spun că nu e totul. Însemni prea mult pentru mine, însemni totul, de fapt, n-aş putea să-ţi spun şi de ce. Nu ştiu dacă te cunosc bine, probabil că nu, n-aş putea să-ţi spun dacă meriţi, probabil că nu. Să spunem că vreau să prelungesc, la nesfârşit, jocul cu tine. Ei, sigur că e şi un joc, dar nu e numai atât, chiar dacă un joc în care mai mereu am pierdut. Lupta cu tine, o luptă în care am fost mai mereu înfrânt, mă incită deja la fel de mult ca victoria finală. O să ţi se pară ciudat, sunt sigur, dar aproape că prefer să fiu un mare învins, decât un învingător oarecare. Ăsta e stilul meu. Sunt şi un om complicat. Poate ţi-ai dat seama, pân-acum. Oricum, îmi place deja să mă joc, îmi place deja să mă lupt, simt că învăţ să mă joc, să mă lupt…Simt că tot ce se întâmplă este minunat. Deşi, uneori, şi asta recunosc, mi-aş dori să cunosc o înaltă chirurgie, care să mi te scoată din cap. O înaltă chirurgie, ca să văd ce e în capul tău şi în inima ta. În cazul în care e ceva ce pe mine m-ar surprinde foarte tare. Este minunat tot ceea ce s-a întâmplat şi, presimt, extraordinar va fi tot ceea ce se va întâmpla. Vezi bine, sunt un tip suficient de complicat. Sau poate mult prea complicat. Și, pe bune, mai bine nimic, decât 15 secunde.

-Ce-ai zice dacă, după toată faza asta, aş refuza să ne mai întâlnim vreodată? (Juca tare.)

-Ce-ai zice dacă sunt pregătit pentru absolut orice?! La urma urmei, Saul Bellow probabil că are dreptate: există riscul ca un bărbat să-şi piardă prea mult timp cu femeile! Îmi place să-mi pierd timpul cu tine. E deja un mod de viaţă. Deşi, sincer, îmi este foame de tine. Îmi vine să-ţi trimit o căruţă de trandafiri şi alte şi alte lucruri frumoase, dar…Îmi vine foarte tare să te ating, chiar foarte,foarte tare, dar fi sigură că n-am s-o fac. Nu acum, cel puţin.

AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 1.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 2.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 3.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 4.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 5.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 6.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 7.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 8.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 9.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 10.

AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 11.

AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 12.

Categorie: Cultură
Etichete: Dan Popa, literatură, roman, roman foileton, scriitor
Distribuie:
Articolul anterior
Testament nou-nouț în Parcul Eminescu
Articolul următor
România (prin) obiectiv: Rimetea, județul Alba

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Din aceeași categorie

cod portocaliu bilcea

ATENȚIE: Cod portocaliu de proști!

E greu să-mi respect regula „nu băga în seamă un prost dacă nu vrei să-i ridici cota”… dar ți-e de-a dreptul imposibil, mai ales când prostul însuși se postează în…