Dintre mulții colegi mai tineri decât mine cărora le-am scris necrologul (nu știu… nici dacă aș ști n-aș spune nimănui de ce, dar pentru cei care pleacă dincolo la vârste mai înaintate decât a mea, n-am atâta compasiune), cel mai mult mi-au consumat sentimentele toate… dar episodul ăsta cu Romi mă roade (precum Corbul lui Poe pe autor)… are ceva filosofic în sâmburi – ca vinul alb pe care cel mai recent plecat dintre noi îl consuma de fiecare dată ca și cum ar fi fost pentru ultima dată.
Familia sa i-a înțeles la fel de bine ca și prietenii atât viiciile cât și serviciile… la ziariștii autentici astea vin la pachet… e formula Yin-Yang-ului care ne definește… totul e să nu-ți lași „partea întunecată” să te reprezinte public și să ai umor (poate în primul rând să ai umor). Romi se încadra aici… iată – ne zâmbește și vrea să dea noroc cu noi și în coșciug, în timp ce lumea-l plânge, propunându-ne, în același cadru, să discutăm despre cel mai mare serviciu (și subiectul lui preferat) pe care-l putem face acestui oraș: „să-l păfugăm pe Falcă!”
Nu i s-a-ndeplinit dorința – dar măcar a lăsat o poză memorabilă (când am făcut-o, mi l-am imaginat pe Ghiță cu plasa în față, citind titlul ăla… și jur că dacă nu eram atât de bătrân, izbucneam în râs), bazată pe o legendă care, odată apusă pe partea asta, răsăre pe partea cealaltă – ca orice suflet și ca orice stea.
Am citit și am trăit, cu fiecare simț, fiecare episod din biografia ziariștilor care au fost și sunt pe aceste meleaguri bântuite de demoni și binecuvântate de îngeri în mod simetric. „Ulcerul – boala lor profesională”… „ăia la care li se citește foamea și setea de toate lucrurile deodată în priviri”… cunoaștem cu toții aceste etichete, nu? Portretele „ziariștilor pe stil vechi” seamănă-ntre ele de zici că aceeași mamă ne-a conceput cu același tată pe toți… dar ia stai, odată, la masă, cu 5… 10… 15 ziariști – cât te ține buzunarul – de vârste 40+, bea ce și cât beau ei și o să vezi câtă diversitate de înjurături motivate o s-auzi la adresa ta… așa duș psihosociofilosofic nu faci în niciun spa. (Dacă ai făcut-o, știi despre ce vorbesc – dacă nu, las-o așa).
Romi era un fel de portret-robot al breslei noastre cu bunii, răii și urâții care o compun; un mediu în care n-avem cum să nu amestecăm profesia cu politica, cu familia, cu prietenii, cu viciile și cu serviciile… „iar asta-i o zacuscă de compromisuri, nu viață!”, vor zice malițioșii „oameni stabili și etici”, cu job la stat, program de „8” ore, concedii plătite, al 13-lea salariu și care prind și pensia – restul, dar mai ales noi, ăștia care nu ne-am dorit niciodată să fim „Varză de Bruxelles” nici măcar cu „V” mare și nici să murim când vrea sistemul, știm ceva ce ei n-o să știe niciodată – dar n-o să divulgăm asta, cum nu ne divulgăm sursele.
Cu Romi odată a plecat un curent din presa bună din Arad – pentru că avem presă bună în Arad, degeaba se răsfață dom`profesor care a statuat „z”-ul din filosofie „El însuși nefiindu-și de-ajuns?” – cum ar versifica un Rilke dacă l-ar lua drept muză -, iar dacă cineva nu crede asta a priori, să-și facă bine în așa fel încât să nici nu știm unul de altul că existăm.
Romi, un socratic pursânge care nu scria din simplul motiv că ajunsese la nivelul de a dicta… un fel de dictator atâta de subtil ăncât nici măcar nu era dictator: am scris mulți după dictările lui Romi și n-am făcut-o forțat niciunul… eram Platonii lui Romi, care mai poseda o calitate în plus: darul de a șterge; animozități mai ales, dar și hârtii care și-au pierdut utilitatea, dialoguri care n-ar fi trebuit să aibă loc, trecuturi dubioase.
„Nevermore!” – răspunde corbu` cela când îl întrebi dacă „se mai nasc de-ăștia care adună și la masă, și la coșciug atâtea culori de oameni?”
„Și de ce nu se mai nasc?” dacă-l întrebi, tot „Nevermore” îți răspunde.
„…veac-pururi!” – cum traducea (perfect!) Romi.
2 comentarii. Leave new
Dumnezeu sa- l ierte și sa- l odihnească întru împărăția Lui cerească!!!
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Condoleațe familiei!