Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice (2)

Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români |  Viața și moartea în lagărele sovietice (2)

Procente ridicate de decese

Un element foarte important care a înrăutățit soarta prizonierilor de război după înfrângerea catastrofală de la Stalingrad a fost vremea nefavorabilă în timpul căreia s-a desfășurat internarea în lagăre. Prizonierii au fost capturați în plină iarnă și în plus erau extrem de slăbiți și foarte bolnavi, după ce au stat atâtea zeci de zile în încercuire. Deasemenea, au suportat un drum lung și chinuitor, au fost prin urmare foarte vulnerabili, mulți murind încă din primele zile de la sosirea în lagăre.

Rata ridicată a mortalității în rândul prizonierilor de război, în prima jumătate a anului 1943, a fost consemnată de către istoricii din Rusia astfel:

Până în 15 aprilie 1943, timp de două luni și jumătate, în lagăre și la punctele de primire ale NKVD, au decedat 99.946 persoane, din care în lagărul de la Beketovka 24.346 persoane, în lagărul Hrenovo 13.796, la Hobotovo  12 289, la Rada 7222 etc.

De la începutul războiului și până în acel moment (9-15 aprilie 1943) au decedat 171. 774 prizonieri din numărul total de 291. 856 aflați în evidența Direcției pentru Problemele Prizonierilor de Război, ceea ce reprezintă 59%. Din total, 75.600 au murit în lagăre, 29.006 pe drum, 31.648 la punctele de primire, 33 275 în spitale, 5849 persoane au murit pe când erau deținute de armată etc.  (n. n. Cifrele privesc prizonierii capturați din toate armatele).

Lagărul 188 de la Rada, regiunea Tambov (situat într-o pădure), raporta în 5 aprilie 1943, că dintre cei 6182 prizonieri, de naționalitate română erau în nunăr de 1778. Situația din acel lagăr era prezentată astfel:

• Prizonierii sunt cazați în bordeie lipsite de lumină;
• Alimentarea satisfăcătoare;
• Asigurarea cu combustibil satisfăcătoare;
• Există rezerve de alimente și furaje;
• Alimentarea cu apă se face cu întreruperi;
• Activitatea gospodărească este apreciată ca pozitivă;
• Serviciul medical este pus la punct, dar îngreunată de starea grea a contingentului;
• În ianuarie au decedat 1854 persoane, în februarie 2584;
• Cele mai multe decese au fost provocate de distrofie – 4768; 
• În lagăr bântuie o epidemie de tifos exantematic.

Notă: Conform cercetătoarei italiene Maria Tereza Giusti în perioada 1 decembrie 1942 – 10 iunie 1943 în lagăr au intrat 24.036 prizonieri, din care 10 639 au decedat. Din 11. 199 prizonieri români au decedat 2856, adică 21%, iar din 10118 italieni au decedat 6909 sau 68,2%; din 1832 prizonieri unguri au decedat 726 sau 39, 6%; din 851 prizonieri germani au decedat 648 adică 76,1%. 

„Păduchii mergeau pe noi ca furnicile pe nisip”

Numărul extrem de mare al morților infirmă imaginea edulcorată din documentul citat. De altfel, puțin mai târziu, la 10 aprilie 1943, pentru a se ameliora situația prizonerilor, se stabilesc rații de mâncare cât de cât satisfăcătoare: Pâine de secară de măciniș 95% –  600 gr. Făină de grâu de calitatea II – 10 gr, macaroane – 10 gr, carne – 30 gr, pește – 50 gr, grăsime – 3 gr. ulei vegetal – 10 gr, zahăr – 10 gr etc.  Pentru generali rațiile erau mai mari, ei având spre exemplu pâine de grâu în proporție de 72%, în greutate de 300 gr; carne 120 gr; zahăr; 40 gr pe zi. 

Două mărturii din acel lagăr vor fi edificatoare privind condițiile existente în lagăre:

Sergentul buzoian Dumitru Marinescu, căzut prizonier la Cotul Donului, avea să supraviețuiască timp de șase ani în lagărele de muncă forțată ale URSS.

„În lagărul de triere de la Tambov, păduchii mergeau pe noi ca furnicile pe nisip. Slăbisem așa de mult că nu mai puteam muncii în fabrica de cărămidă în care ne băgaseră. După o lună ne-au transferat în lagărul de lângă Celeabinsk. Acolo ne-au pus să muncim la o fabrică de cherestea și ne dădeau să mâncăm, dacă ne făceam norma, 450 de grame de pâine pe zi. Anul 1943 a fost cel mai rău an. Nici santinelele nu aveau ce să mănânce. Ne păzeau ca civilii ruși să nu ne omoare, pentru că munceam mai mult decât ei și primeam mai multă pâine. Atunci am mâncat iarbă, coji de cartofi și ajunseserăm chiar să ne fierbem carâmbii de la bocanci. Nu mai puteam să ne ținem pe picioare. Cei care fumau, pentru că-și dădeau rația de pâine pe mahorcă, mureau. Rușii ziceau că o să ne ducem cu toți.” 

Coleg cu Dumitru Marinescu, sergentul Petrea Costea, a împărtășit același tratament la Tambov.

„În lagărul de triere de la Tambov am stat până la sfârșitul anului 1942. La Tambov dormeam pe paturi comune, îmbrăcați și încălțați. În fiecare noapte ne înfășuram bocancii în pătura pe care o aveam și ne legam căciulile sub bărbie, de teamă să nu ne fie furate. Tot ce primeam de mâncare era o supă cu pesmeți. Slăbisem atât de mult încât, după ce am fost transferat în Siberia, până să merg la lucru am stat un timp la refacere. La sfârșitul anului 1943, Centrul de muncă de la Celeabinsk a fost vizitat de o Comisie a Crucii Roșii Internaționale. Prizonierii au primit atunci cărți poștale și au putut să scrie acasă”.

 Dușmanii omniprezenți erau ploșnițele 

Fiind lagăr de triere, Tambov a găzduit și ofițeri capturați în Bătălia Stalingradului. Radu Mărculescu, luat prizonier la Cotul Donului, a făcut un drum de 12 zile de supliciu pe căile ferate sovietice până a ajuns  la stația Tambov.

„O jumătate de zi ne-a trebuit ca să parcurgem cei câțiva kilometri ce despărțeau gara de lagăr, într-atât se înverșunase viscolul ce ne bătea din față să ne facă una cu zăpada, prizonieri și ceasovoi (paznici) fără alegere. Ajunși la limita puterilor în fața porții lagărului, viforul se mai potoli ca să facă loc gerului”.

În fața porții lagărului prizonierii au așteptat în ger formalitatea predării-primirii.

„Un gard dublat  de o rețea de sârmă ghimpată, având pe colțuri câte un prepeleac (turn) cu o santinelă, împrejmuia spațiul damnat în care erau plantate în lung și în lat zeci de bordeie acoperite cu un strat gros de zăpadă”, așa descrie Radu Mărculescu, văzută in exterior, așezarea lagărului.

„Ca pretutindeni în lagăre dușmanii omniprezenți în lagărele sovietice erau ploșnițele în timpul nopții și păduchii în timpul zilei. Regimul alimentar cu care am supraviețuit era alcătuit din: 400 de grame de pâine de orz, cleioasă și necrescută, din zahăr și grăsimi în rații homeopatice de câte 20 de grame, o supă de varză, limpede ca apa de izvor, un polonic de cașa (Un fel de arpacaș) și ceai ruses. Un ideal regim de înfometare ca să ne mai înșelăm foamea beam în prostie ceai”.

Bordeie cu priciuri de pământ

Un alt document care privește  de data aceasta Lagărul 58 de la Temnikov, elaborat în 2 iunie 1943, dezvăluie cât de cât corect situația dezastruoasă a prizonierilor: Astfel din cei 9527 prizonieri existenți la 27 mai, dintre care români 5577, complet sănătoși erau doar 1665, cei slăbiți numărau 3604 iar cei grav bolnavi 2592, plus 82 persoane invalide de război. Prin urmare, doar puțini prizonieri erau apți de muncă, în stare să îndeplinească normele de producție, fapt care crea nemulțumire în rândul beneficiarilor forței de muncă.   

Lagărul 148 de la Armavir avea internați la sfârșitul lui decembrie 1943, 2493 români față de 612 germani. Un raport al administrației arată că:

„Prizonierii sunt dispuși în bordeie cu priciuri de pământ. Drept așternut servesc paiele, 30 % dispun de saltele de paie. Doar 61 ofițeri au lenjerie de pat (pături, cearceafuri și fețe de pernă. Încălzirea se face cu sobe de fier, temperatura oscilând de la 14 gr la 19 gr. Cele mai multe bordeie nu dispun de lumină naturală. Iluminatul pe timp de seară se face cu lămpi cu gaz. Pe timp de ploaie toate acoperișurile bordeielor curg. Starea teritoriulul lagărului este satisfăcătoare cu excepția zonei din spatele bordeielor, unde se adună noroi. Gropile de gunoi sunt dezinfectate și pe măsura umplerii se umplu cu pământ. Baia cu o capacitate de 100 persoane pe oră și sala de abur uscat de 50 de locuri asigură necesitățile contingentului în acest sens. Controlul sanitar se efectuează în fiecare săptămână. Spălarea rufelor se face manual. Nu este amenajată o uscătorie. Toți prizonierii din lotul sosit erau plini de păduchi. Abia după două sau trei cicluri de dezinsecție s-a reușit deparazitarea. Bucătăria se află în trei clădiri de chirpici  și corespunde unui minim de condiții….Hrana este distribuită în bordeie în butoaie din lemn sau din tablă. Przonierilor nu li se asigură apă fiartă. (…) Prizonierii dispun de vesela personală pe care fiecare o spală  cu apă rece.” 

Moarte prin otrăvire voluntară

Cele mai numeroase îmbolnăviri se datorau alimentației nesănătoase și mult sub limita minimă a supraviețuirii. Din acest motiv prizonierii recurgeau de multe ori la soluții dezastruoase pentru a-și completa rația de hrană. Astfel, într-o notă informativă de la Lagărul 93 Tiumen privind intoxicarea unui grup de prizonieri de război sunt trecuți prizonierii cu modul în care au murit. Spre exemplu, Cauneac Eftilei (!) (n. 1917, naționalitate română, a decedat în data de 18 septembrie 1943 pe teritoriul fabricii Krasnâi Oktiabr, la locul de muncă, unde lucra la transportul lemnelor la mal. Otrăvirea având ca rezultat decesul s-a produs din cauza consumului de iarbă necomestibilă, cu rădăcini care cresc pe plute, fapt confirmat din depozițiile martorilor: soldații de escortă F.I. Socikov și V.I. Zvrev și a prizonierului de război Mario Angelo Bunco. La anchetă, soldatul sovietic Fiodor Ilici Socikov spunea:

„Am observat că prizonierul de război Eftilei Cauneac a strâns ceva iarbă crescută pe marginea plutei și a început să o mănânce. L-am avertizat cu voce tare de pe mal să nu mănânce iarbă, dar el a continuat, în pofida interdicției mele categorice. I-am ordonat să revină la mal și, în momentul când a ajuns la mal, am observat că din gură îi curgeau spume, era cuprins de o moleșeală totală, iar apoi au început convulsiile. În această stare a fost trimis la serviciul sanitar pentru a i se acorda asistență medicală”.

Belciu Dumitru Constantin, în 10 ocombrie 1943, din lipsă de tutun a schimbat porția sa de 200 grame de pâine pe tutun, luând masa de prânz fără pâine. După prânz, muncind la transportarea buștenilor cu vagoneți în afara zonei combinatului de placaj, a rupt plante cu gust amar și frunze late pe care a început să le mănânce. A mușcat de două ori și le-a aruncat. După o jumătate de oră s-a simțit rău, a avut amețeli și a căzut fără cunoștință. Cu simptome de intoxicație acută Belciu a fost trimis la Serviciul sanitar al secției nr 1 a lagărului, unde, prin măsurile luate, pericolul de deces a fost înlăturat, fapt confirmat prin propria mărturisire

Și prizonierii de război Constantin Grigore Ciobanu și Găman Gheorghe Mihai au cules plante otrăvitoare sub formă de ridiche adusă de pe malul râului, unde se afla locul de muncă, le-au schimbat pe tutun cu prizonierul de război Ion Elisei, pe care acesta din urmă a mâncat-o și peste o oră a decedat. Gheorghe Găman a mâncat și el dar într-o cantitate mai mică și a rămas în viață datorită ajutorului medical acordat.   

În urma anchetei care s-a declanșat, Constantin Grigore Ciobanu a declarat în legătură cu acest incident:

«La 6 octombrie a.c. în timp ce lucram pe teritoriul fabricii Krasnîi Octiabr la scoaterea buștenilor din râu, la ora 22,30 s-a prăbușit schela, fapt ce a determinat întreruperea lucrului. În acest timp, prizonierul român de război  Constantin Gheorghe Chihaia mi-a spus. „Eu voi merge să fac rost de ceva mâncare, merg după ridichi”. Fără să aibă permisiunea șefului de escortă, Chihaia  a ieșit înafara perimetrului fabricii să fure legume. La ora 23,30, la 10 minute după terminarea lucrului, Chihaia a venit la echipă  și a adus cu el doi saci de merinde plini cu ridichi, mi-a dat mie șase bucăți, din care eu am mâncat una iar celelalte le-am lăsat pentru a le mânca cu pâine în zona lagărului. Chihaia  însuși a mâncat în prezența mea aproximativ 15 ridichi, după care am plecat spre zona secției lagărului. Chihaia a luat vreo 30 de ridichi cu el în zonă. Noi ne-am culcat  și până ce am adormit am auzit că Chihaia mânca tot timpul ridichi.   În dimineața zilei de 7 octombrie, omul de serviciu pe baracă mi-a spus că Chihaia a mâncat toată noaptea ridichi. La ora 7,00, în dimineața zilei de 7 octombrie 1943, cel care a fost de serviciu pe baracă a decedat la infirmerie. La ora 9,00 în dimineața zilei de 7 octombrie1943 prizonierul de război Stănoianu a intrat în fugă în baracă și mi-a declarat că Chihaia e pe moarte. La dispensar m-am întâlnit cu bolnavul care se afla în curs de însănătoșire. A recunoscut că durerea lui provenea de la faptul că a mâncat prea multe ridichi. Presupun că Chihaia i-a dat celui care a fost de serviciu pe baracă legume (ridichi)  ca acesta să-i ofere un loc liber unde să doarmă, întru-cât în acea zi Chihaia a fost transferat din echipa lui Bleguț în echipa lui Băniș și nu avea loc permanent unde să doarmă.»

 Calvarul din Siberia

Traiul cel mai greu de suportat l-au avut prizonierii români care au fost repartizați în îndepărtata Siberie, la tăiat lemne sau la lucru în minele de cărbuni și minereuri feroase. Acolo, condițiile de viață și muncă erau mult sub cele înregistrate în partea europeană a URSS, determinate în primul rând de clima excesivă, cu diferențe mari între iarnă și vară, de greutățile în aprovizionarea cu hrană și de condițiile dificile de cazare.

Reluăm in extenso o mărturisire făcută la Radio România, care poate fi edificatoare pentru modul în care au trait prizonierii în sălbaticul Extrem Orient: 

„În Siberia Orientală vara este extraordinar de frumoasă. Pe văi sunt mii de flori de toate culorile. Este un covor excepţional de frumos! Nu sunt pomi, dar în schimb florile sunt foarte frumoase. Florile nu au miros.

 Iarna era cumplit de frig. Se ajungea până aproape de –70°C. Când începeau ninsorile….  Din zăpada  nu puteam face un cocoloş. Era imposibil pentru că zăpada avea bucăţele de gheaţă. Când începea frigul să fie mai mare, cam pe la – 55°, venea furtuna. Vântul era așa de puternic, încât te dădea jos. Erau locuri unde nu se putea merge prin lagăr. Şi atunci s-au pus frânghii. Ca să mergi trebuia să te ţii de frânghii, ca să te duci la lucru trebuia să te ţii de frânghii. Din cauza acelei furtuni.  

 Vara începea cam prin luna lui aprilie, partea a doua.  Zilele se măreau văzând cu ochii şi începea dezgheţul. Ceea ce ziua se dezgheţa, când soarele apunea, îngheţa la loc. Dar în plină vară nu era zăpadă deloc acolo. Pământul fiind veșnic îngheţat, apa nu intra, se scurgea la vale şi unde erau văi era apă permanentă. Peste aceste văi creşteau plante. Dezgheţându-se câteva degete acel pământ, mii şi mii de insecte umpleau totul. Mai ales ţânţari și muşte mici. Nenorocire!

 Când am sosit în lagărul unde era mina țânțarii ne-au atacat  pe toţi. Așa că la poartă am primit o mască împotriva ţânţarilor. Am pus-o pe cap, am acoperit faţa și gâtul. Pentru mâini am primit  mănuşi. Din cauza milioanelor de ţânţari care erau acolo doar așa am putut lucra. Am fost repartizat în mină. 

 În lagăr  munca de perforator e o muncă foarte grea. Aceasta în mină însemna intoxicare cu praf. În mină era foarte mult praf. Nu am purtat mască, nu am purtat nimic. Din cauza prafului din mină o parte din plămânul drept îl am cimentat. Mina era ucigătoare nu numai din cauza prafului. Erau dese surpări – se prăbuşeau bolovani mari și mai erau gaze. Gaze care te otrăveau. Evacuarea minereului de cobalt din mină se făcea cu cărucior împins manual până afară. De acolo minereul se încărca într-un trenuleț electric.  Vagoanele acestea aveau 1500 kg. Şi aceste vagoane erau duse la fabrica aflată într-o vale la doi-trei kilometri.  Norma în mină era mare. Trebuia să încarc şi să descarc unsprezece  vagonete și să le împing o distanță mare până la suprafață.

 Când am intrat în mină ca să car acele vagoanete, deoarece în mină era foarte frig, ca să nu îngheț,  a trebuit să alerg.  Eu n-am putut să fac norma.  Pentru că nu am rezistat fizic, am fost dat la muncă afară. Trebuia să car lemne pentru a întări mina, galeriile.  Trebuia să mă urc pe munte, pe o cărăruie,  să le duc în spate. Era iarnă. Cărăruia aceea era îngustă, zăpadă multă, prăpastie, vânt. Foarte greu. M-am târât cum am putut, dar n-am continuat… N-am putut nici această muncă s-o fac…

Hrana era ca la toate celelalte lagăre: 1 kg de pâine la cei care lucrau în mină, dar pâinea aceasta era făcută din făină de orz, foarte umedă şi care a doua zi mucegăia. Din acest kilogram de pâine se lua 250 g pentru aşa-numita drojdie care, spuneau ei, ar combate scorbutul, dar nu am văzut aceasta.

 M-am îmbolnăvit eu unul de exemplu şi alţi mulţi de scorbut. Nu mai am nici un dinte în gură din cauza acestui scorbut. Pe lângă pâine, dimineaţă primeam  o căniţă de ceai făcut din cicoare, se mai dădea o bucăţică de peşte. Asta era masa de dimineaţă. La prânz, aşa-numita caşă, care era de fapt un fel de arpacaş de la noi, dar era din orz decorticat, fiert. În el câteodată se mai punea câte o linguriţă de ulei . Era la prânz asta. Seara se dădea ca mâncare o farfurie de ciorbă din varză acră, care era foarte sărată. Aceasta era toată masa unui om care lucra şi îndeplinea norma complet.

 Eram veşnic flămânzi. Dacă se întâmpla că depăşeai norma, atunci îţi adăuga 100 până la maxim 200 g pâine şi o lingură sau două din acea caşă. Dar norma era foarte mare şi foarte puţini o puteau satisface. Nu o puteai îndeplini decât greu. Atuncea se tăia din pâine jumătate, deci primeam 500 g din care îţi lua pentru drojdie, că era obligatoriu. Deci în realitate rămâneai cu 250 g. Îţi tăia şi caşa. N-aveai drept nici la acea caşa, adică orzul cela decorticat fiert.  Deci era o pedeapsă formidabilă.

Carcera era o clădire mică, aparte, fără geamuri, fără foc – nu era voie să facă în ea foc. Pe jos erau pietre, ca să fie cât mai frig. În carceră nu aveai voie să iei îmbrăcăminte mai groasă. Puteai să porți numai hainele obişnuite. Nu aveai voie să iei palton, nimic din vată. Acolo îngheţai de frig. Era mică, nu puteai să stai culcat, abia dacă puteai sta în genunchi.”   

Petru Munteanu, ajuns și el în partea extrem estică a Siberiei, confirmă și el condițiile deosebit de dure din lagărul care avea ca obiectiv tăierea pădurii.

„În lagăr erau barăci din trunchiuri de copaci. Toate brigăzile aveau un volum mare de muncă. Norma pe care trebuia s-o facem zilnic era de 16 m.c. Îndeplinirea volumului de trunchiuri de copaci tăiați ne dădea deptul la un supliment de pâine. Slăbiți cum eram, după ce ne aplecam, cu greu puteam reveni la poziție verticală. Eram și eu la marginea puterilor. Am reușit, cu tovarășul meu de la beschie, să tai trunchiul greu al al copacului care m-a dus la sleire. Aceste trunchiuri trebuiau soase până la drum spre a fi încărcate pe sănii, trase de câte un cal, spre locurile amenajate special unde puteau intra camioanele. Oamenii din brigadă trebuiau să ajute ducând pe umerii lor mari geutăți. Slăbit și epuizat cum eram  trebuia să fac această muncă grea de Sisif. N-am putut rezista. Datorită trunchiului greu acesta a început să alunece și, în cădere, mi-a rupt glezna piciorului meu drept. Cu o sanie am fost dus în lagăr, unde mi s-au dat primele ajutoare medicale. Aveam dureri îngrozitoare, de nesuportat. De pus glezna la loc tot n-au pus-o. Cu ghipsul la picior greu m-am obișnuit. În loc de treizeci de zile a trebuit să-l support cincizeci”. 

Da, în Siberia dușmanul cel mai de temut a fost într-adevăr frigul, în alte zone ale întinsului URSS puteau fi căldura, oamenii. Dar despre toate acestea în episodul următor.

Citește și:

• Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români |  Viața și moartea în lagărele sovietice
• Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr 
• seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
• seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial