Mă numesc Maia Popescu și viața mi se pare uneori greu de înțeles. Își pierde câteodată sensul, dar îl regăsește imediat, ceea ce mă face să-mi doresc să aflu ce cauzează acest echilibru în dezechilibrul lumii. Îmi place să scriu și să îmi pierd timpul admirând tot ceea ce mă înconjoară și mă simt fericită când observ bunătate gratuită în medii ostile. Scriind, pot să-mi dau seama ce doresc și încerc să fiu, în ciuda fricii de a-mi vedea acțiunile interpretate eronat. Scriu de plăcere când momentele prin care trec sunt neplăcute și mă pierd printre cuvinte când știu sigur că o să mă pot întoarce, la un moment dat, de bunăvoie.
cine iubește?
cine iubește mai tare
decât cel ce n-a iubit
decât o dată?
nici omul dulce și smintit
ce se lasă tras pe sfoară.
cine privește cu alți ochi
dacă nu cel ce nu vrea
să se îndrăgostească?
omul ce știe
că poate oricând
să rănească.
cine iubește în secret
ca cel speriat de iubire?
omul ce nu este perfect
și te topește, totuși
din privire.
baliza prizonieră pe mare
un pescăruș, o mare și o idee;
pentru trăit a fost conceput –
și cum nimic nu îl mai oprește,
prădătorul e de temut.
să nu-ți ceri iertare,
e doar ultimul lucru pe care vrea să-l audă;
lasă baliza prizonieră pe mare
să simtă tot,
oricum nu se scufundă.
un pescăruș, un val și un pește imens
nu va ajunge la timp: e încrezut.
zboară repede dar jos și imprudent…
nu a terminat ce a început.
iar baliza plutește
și pescărușul se scufundă.
ca mine, ca el,
mulți fug de mal.
dar eu pe cât încerc să scap
pe atât ma ia câte un val
și mă târăște înapoi
în larg.
curiozitatea curiozității
curiozitatea, un drog nebun
când ai prea multă,
uiți de nume.
acum, nici corpul nu mai ți-e bun,
ești deja pierdut
în lume.
curiozitatea caută speranță
în rămășițele prăfuite
ale lumii;
lovind cu disperare bucăți de faianțe
însângerându-și, tare,
pumnii.
curiozitatea mă întreabă șiret:
„tu ajuți,
dar cine te ajută pe tine?”
recunosc, e o trăsătură
pe care o regret:
e prea curioasă
pentru mine.
dragi îmi sunteți
dragi îmi sunteți
și în furtună
și când întunericul bate la ușă;
dragi îmi sunteți
și în vară
și când gândul mă omoară.
dragi îmi sunteți,
dragi îmi veți fi
și când sfârșitul va veni;
înțeleg acum –
mă veți urma pe ultimul meu drum…
și voi ajunge acasă fericită.
într-un apartament (mobilat prea mult)
unde se pierde
orice zvon
și întunericul pătrunde în casă;
ca o ceață,
ca o talpă de cizmă,
roasă.
când știi că cineva
te va primi în căldură,
mereu te va îmbrățișa
lângă bordură,
e un refugiu de realitate;
până când devii uitare
când cineva te-a înlocuit –
(prin urmare)
nu mai ești iubit;
iar apartamentul ce-ți era dulce
și scump
ți se pare acum
mobilat prea mult
cu o mobilă ce nu-ți surâde.
schimbări
câte avioane vor cădea
până vor învăța oamenii
să zboare singuri?
câți copaci se vor tăia
până scrisul
se va face pe tablete?
câte poteci
vor distruge
pentru o autostradă?
câte faleze
se vor transforma
în porturi?
de ce suntem constanți
doar prin schimbare?
ultima îmbrățișare
nu mi-o amintesc,
nu a însemnat mult
pentru mine,
căci ultima pe care o primesc,
nu mă gândeam
c-o să fie.
obișnuită eram cu tine
iar cu brațele acum deșarte,
nu pot să văd vreun bine
în viața
care merge mai departe.
oricât aș suferi acum,
nu cred c-ar conta vreodată.
toți știm:
pe orice drum,
pașii nu dispar
niciodată.
- Vezi mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
