Arădenii în Al Doilea Război Mondial (16) | Suferinţele şi dezamăgirile soldatului Adrian Cordoş
Cum l-am găsit pe veteranul Adrian Cordoș
Cordoş Adrian a fost unul dintre veteranii de război din Chişineu Criş care, chiar dacă a participat puţin la luptele propriu zise, a pătimit mult din pricina războiului care l-a marcat profund şi i-au creat resentimente ce l-au însoţit până la anii bătrâneţii. Şi el a fost o victimă a unor evenimente la care a participat fără voia lui, luat cu forţa de lângă familie, deturnat de la cursul firesc al vieţii exact atunci când omul porneşte în viaţă bazându-se pe propriile puteri, în împlinirea destinului. Am primit informaţii destul de precise despre casa în care îl puteam întâlni în cartierul Pădureni, de pe strada Înfrăţirii nr. 37. Am identificat-o cu destulă uşurinţă şi ne-am apropiat de doi localnici întrebându-l pe unul dintre ei dacă acolo stă veteranul Cordoş Adrian. Ni s-a confirmat informația și am bătut în poartă. Ne-a deschis chiar cel pe care îl căutam. Era în primăvara lui 2009. Am fost surprinşi când l-am văzut pentru că ne aşteptam să întâlnim un bătrân cocârjat, cu voce slabă, care se sprijină în baston. I-am spus că ne interesează războiul lui şi repede ne-am înţeles cu privire la ceea ce ne doream, dar mai ales cu privire la ceea ce vrea el să ne spună şi ne-a poftit în curtea casei, care arăta că avem de-a face cu un gospodar harnic şi ordonat. Vorbirea clară, fermă, fără putinţă de a-l încurca cu întrebările, gândirea limpede ne arătau că avem de-a face cu un om al principiilor, care nu se lasă îngenuncheat cu una cu două şi poate să-şi impună voinţa dacă consideră că dreptatea este de partea lui.
În luptă cu nemții și cu ungurii
Am aflat că s-a născut în Şimand, pe 25 martie 1923, din părinţii Flore şi Ana şi tot în Şimand a făcut şi şcoala primară. A fost încorporat în 20 mai 1944, la Arad, la regimentul 93 infanterie, la branduri de 120 mm. Instrucţia a făcut-o în cantonament, la Cuvin, unde a stat trei luni, până în 23 august 1944. „Am fost trimişi iniţial să ne luptăm cu ruşii, cu brandurile de 120, dar armistiţiul de la 23 august ne-o prins chiar în gara Arad, când ne îmbarcam pentru frontul din Moldova. Aşa că în loc să luptăm în est cu sovieticii ne-am întors spre vest, împotriva nemţilor şi ungurilor. Prima acţiune armată la care am participat o fost dezarmarea nemţilor de la Aeroportul din Arad. Acolo s-o întâmplat că i-am omorât noi, pe ai noştri, pentru că nemţii or băgat soldaţii români în turn la aeroport şi noi am tras cu brandurile acolo. Eram poziţionaţi în cartierul Gai, la distanţă de 3-4 kilometri. Apoi ne-am dus spre Pecica, la graniţă cu Ungaria. Dar n-am stat prea mult acolo că or venit ungurii la noi. Am intrat pe poziţie la Ineu, ungurii veneau dinspre Pâncota-Seleuş cu biciclete, motociclete, maşini. Eu eram la Ineu ca telemetrist la observator, la brandurile de 120 şi acolo ne-or prins ungurii care au reuşit să treacă uşor de ai noştri şi să intre în Ineu. Am dat telefon că suntem înconjuraţi de unguri şi am spus că fug, dar comandantul de regiment o spus că cine fuge e dezertor. «Sunt chiar în faţa mea, trag cu pistoletele după mine, eu fug, nu mai stau». După ce ne-or înconjurat am sărit de la etajul clădirii în care ne aflam pe o grămadă de gunoi, am avut noroc cu gunoiul, şi am fugit până la marginea Ineului, unde am intrat în nişte snopi de tulei. Atunci o venit o unguroaică şi o strigat după soldaţi: «Gere ide, kotom romanom». Şi atunci soldaţii or căutat cu baioneta în fiecare snop de tulei, dar nu or dat de noi.”
Prizonier de război la unguri
„Am sat acolo până noaptea când am ieşit pentru a ne deplasa la poalele dealului Mocrea, unde erau ai noştri, dar deşi am reuşit să trecem de prima patrulă următoarea ne-o prins şi ne-o băgat în cazarma de la Ineu. Ne-o strâns acolo pe toţi prizonierii şi ne-or dus pe jos şi apoi cu trenul pe la Salonta până la Bereguifold. Acolo ne-or debarcat şi ne-or pus pe jos, pe paie, lângă o colnă. Eram vreo 150 de români şi or întrebat care poate să facă pe bucătarul pentru prizonierii români. Imediat m-am dus şi am spus că pot să fac orice şi am stat acolo două săptămâni, după care ne-or îmbarcat în vagoane şi ne-or dus încuiaţi în vagoane 16 zile şi 16 nopţi, spre Budapesta. În timpul ăsta ne-or dat de mâncare de două ori, dovleci de pe câmp, cultivaţi pentru porci. Am trecut de Budapesta şi am ajuns la Moşonmogyarovar, chiar pe graniţa austriacă, unde ne-or băgat în nişte saivane, unde am stat un timp. Întâmplarea o fost că venit acolo un neamţ din Macea şi o strigat dacă este careva din Arad. Un soldat mă anunţă: «Mă Cordoş, haida că cineva caută arădeni». Merg şi când mă vede, neamţul mă întreabă: «De unde eşti?» «Din Şimand». «Şi bunica mea este din Şimand». «Cine?» «A lui Cazanu din Macea». «Păi suntem vecini cu ei». «Mai sunteţi şi alţii din Şimand?» «Mai am doi consăteni». Merg după ei şi le spun că un neamţ din Macea vrea să ne vadă. Ne ducem toţi la el şi ne spune să aşteptăm, după care vin după noi 3 femei, care ne-or dus la nemţoaice, pentru lucru. Am stat acolo 11 săptămâni. De acolo ne-o dus cu trenul la Viena şi când ne-o dat jos aveam 32 de kilograme, că nu ne-or dat de mâncare.”
În lagărul de la Kagenstarbruck
„În apropiere de Viena ne-or băgat într-un lagăr la Kagenstarbruck, unde erau 800 de prizonieri. În 8 vagoane. Ne culcam cu schimbul, capul avea loc numai că picioarele nu aveau loc. Picioarele aveau loc numai unul peste altul, iar păduchii ne mâncau de vii. Când am fost daţi jos în gară la Viena am primit de mâncare care cât o putut. Linte scăzută, cu carne de porc afumată. Nu ne-or împuşcat, nu ne-or otrăvit, dar după ce am mâncat din 800 am rămas numai 280. Câţi or mai ajuns acasă nu mai ştiu. Mâncarea o fost ca o otravă. Eu am luat obiala, am legat-o la curea şi am băgat linte în obială. Şi pe cum mergeam, aşa mă hrăneam. Celor care or mâncat mult li s-o făcut tare sete s-or pus pe băut apă, care de unde o putut, mai ales de prin bălţi. Şi s-or umflat la burtă că săreau nasturii de la haină. Şi mureau acolo. Dacă ne-am întors acasă cinci la sută! Noi românii am avut în lagăr barăci separate şi ne-or spus că «nici raţie de câine nu vă dăm. Ne-aţi făcut să pierdem două războaie». Da de ce eram noi ăştia de jos vinovaţi. Poporul român trebuia să sufere?. Din zamă de sfeclă necurăţită nu ne-or scos.”
De la americani la ruşi şi apoi la români
„Am tras aşa acolo până în 9 mai, când o capitulat Germania. După aceea or ajuns ai noştri. Eu am fugit la americani, ca să nu mă prindă ruşii, că tot auzeam ce le fac prizonierilor, dar am fugit de dracu şi am dat de măsa. Nu ruşii or fost escroci, americanii or fost escroci! Cei mai blăstămaţi oameni. Nu ne-or dat să mâncăm, nu ne-or pus în raţie, aşa că am fugit de la ei. Ne-or lăsat liberi, care unde o vrut s-o dus, eram de capul nostru, dar nu aveam nimic, nici un drept. Şi am plecat de acolo, dar vrând să mă urc într-o remorcă am călcat greşit şi m-am lovit în ochi de colţul unde se îmbină obloanele. Mi-or dat ei o hârtie şi m-au întrebat unde vreau să merg, unde vreau să mă stabilesc. Eu am zis că numai acasă vreau, chiar dacă mănânc o dată la trei zile dar nu prea le-o plăcut răspunsul. Atunci americanii mi-or dat un ordin de serviciu şi aşa am ajuns la ruşi. Ruşii m-or legitimat imediat: «Davai papiru». S-or uitat în el, l-or luat şi mi-or dat ei altul, cum că ei m-or eliberat, iar două rusoaice mi-or dat să mănânc cu pistolul îndreptat spre mine, să mănânc tot. Am mâncat şi mi-or mai dat şi un kilogram de vin. Am venit mai departe şi am dat de români. Ei s-or uitat la legitimaţia dată de ruşi dar se pare că nu o fost prea bună că am primit alt ordin de serviciu, în care scria că sunt eliberat de armata roşie şi de armata română. După asta nu s-o mai legat nimeni de mine şi am reuşit să mă întorc acasă. Chiar anul trecut mi-o venit de la arhiva lagărului din Kagenstarbruck aflat la graniţa dintre Germania şi Austria, să răspund la 40 de întrebări, pentru că am făcut cerere de ajutor. La 39 am răspuns, dar la una, în care mă întreba dacă am avut carte de muncă în lagăr, nu am putut răspunde. Şi mi-or respins dosarul scriindu-mi să-mi dea răsplată cei pentru care am luptat.”
Condamnat de români pentru dezertare!
„Când am ajuns acasă din prizonierat am făcut la autorităţile române cerere să mă interneze pentru refacere şi însănătoşire dar unul mi-o spus: «Da pentru averea mea ai fost pe front?». O spus asta chiar colonelul Neferu. Pleacă în p…măti, mai zice către mine. Asta s-o întâmplat după ce i-am arătat hârtiile, care arătau cum m-am eliberat din lagăr. Era în 45. Atunci m-am dus acasă, şi un an de zile nu m-am mai prezentat la ei, dar după un an am avut mandat de ducere. «Unde a-i fost până acum». «Păi cum unde, m-aţi trimis adică în p… mamii». «Când?». «Păi iacă anul trecut, pe astă vreme». »Şi ai stat acasă?» «Am stat acasă, dacă m-aţi trimis». M-o chemat majorul de companie de la comisariat: «Vino-n-coace. Ai mandat de ducere şi în 24 de ore să te prezinţi la marele stat major pentru anchetă». Gata trebuie să te duc, zice plutonierul. Când ajung la Bucureşti, pentru că acolo am fost trimis, cei de acolo or început să râdă după ce le-am povestit ce s-o întâmplat. Am rămas la statul major, dar mi-or spus că musai să mă pedepsească, că de aia sunt trimis. Bine mă pedepsiţi. Că nu mi-ţi pedepsi mai rău ca nemţi, am gândit.”
Ordonanţă la colonel
„Am primit 15 zile la spălat veceurile ofiţerilor. Acuzaţia o fost că nu m-am prezentat un an de zile la unitate. Trebuie să precizez că contingentul meu nu era liberat, a rămas concentrat. Şi după trei zile, fiind de planton, vine un colonel şi mă întreabă de unde sunt. Din Arad zic, că nu era să-i spun comuna, că tot nu ar fi ştiut unde-i Şimandul. «Ce meseria ai?» «Blănar-cojocar». Se uită la mine de sus până jos şi mă întreabă: «Mă, nu vrei să fii ordonanţă la mine, să scapi de mizeria asta?». «Mă duc, dacă îmi acceptaţi condiţiile, nu vreau, cum văd, că pe multe ordonanţe le culcă în pod”. “Nu, eu n-am copii, sunt numai eu şi soţia». Îmi face bilet către cucoana, mă urc pe tramvai şi mă duc. Ajung, mă prezint la nevastă-sa şi îi spun cine sunt. Era coniţa Lupaşcu. Era în 46. «Şi care-i baiul?» «Păi, am fost trimis ordonanţă la dumneavoastră. Vă rog să-mi arătaţi condiţiile: unde dorm, ce mănânc?» Îmi arată şi spun că-s de acord să stau în condiţiile pe care mi le oferă. M-am dus înapoi la unitate, mi-am făcut bagajul şi m-am mutat la colonel. Am dus-o foarte bine acolo, am fost ca şi copilul lor. Doar o uşă mă despărţea de unde stăteau ei, ba o chiar lăsau deschisă să aud radioul. După 7 luni l-au disponibilizat pe colonel aşa că m-am întors la statul major şi am rămas la unitate. După două zile mă dă planton în cabinetul şefului mobilizare. Stăteam toată ziua şi nu dădeam voie la nimeni să intre fără accept. După alte două săptămâni m-or băgat la biroul mobilizare, la cusut foile matricole. De acolo m-am desconcentrat”.
Războiul a fost foarte scurt pentru Adrian Cordoş, dar suferinţa a fost mai mare după ce a ajuns în prizonierat. De aici i s-au tras toate, dar mai ales l-a deranjat tratamentul de care a avut parte din partea celor pentru care a fost trimis să lupte pe front împotriva nemţilor adică. Era pornit împotriva statelor prietene din conjunctură: Uniunea Sovietică şi Statele Unite ale Americii. Mai ales americanii l-au dezamăgit pentru că de la ei avea cele mai mari aşteptări. El nu ştia că totul se învârte în jurul politicii, că duşmanul de astăzi poate fi prietenul de mâine şi invers. Contau pentru soldatul de rând doar relaţiile umane, de milă şi într-ajutorare. Iar tratamentul de care a avut parte în ţara lui a pus capac la toate şi l-a făcut să nu mai aibă încredere în nici o lozincă patriotică. Din păcate soldaţii şi ofiţerii români au avut parte de un tratament şi mai dur şi mai de durată în lagărele din Rusia de unde nu s-au mai întors decât cei foarte puternici.
Citește și:
- Toată seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial – AICI
- SERIA 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- alte articole de același autor – AICI
