Arădenii în Al Doilea Război Mondial (18) | Ioan Stoian, veteran din Seleuș, o viață trăită cu stigmatul frontului
Veteranul Ioan Stoian putea fi uşor recunoscut în satul lui, Seleuș, pentru că te privea doar cu un ochi valid, vederea celuilalt fiind pierdută în timpul războiului. Era semnul rămas pe viaţă care să le amintească tuturor că a fost unul dintre participanţii la marele măcel din deceniul cinci al secolului trecut. Mai bine zis era povara pe care a trebuit să o suporte o viaţă întreagă pentru că a avut şansa să se întoarcă acasă, la ai săi şi să-şi trăiască viaţa, ajungând până la o vârstă venerabilă, reuşind să-şi întemeieze o familie să aibă copii şi nepoţi. Războiul a rămas undeva acolo departe, însă nu a fost uitat, pentru că cine poate uita asemenea în tâmplări cumplite, care lasă urme adânci şi în sufletul omului.
Alături de veterani
Nu, veteranul Ioan Stoian nu a uitat nimic, dar mai ales nu şi-a uitat camarazii de front, consătenii care au fost şi ei aruncaţi în vârtejul aducător de moarte şi suferinţă. Şi dacă pentru cei care au rămas să-şi doarmă somnul de veci în gropi de nimeni ştiute, răspândite din Caucaz şi până în Tatra nu se mai putea face nimic, el a ales să se ocupe de alinarea suferinţei foştilor luptători care s-au întors acasă să continue lucrarea pământului. Astfel, în 1991 a devenit preşedintele Asociaţiei Veteranilor de Război din comuna Seleuş, cu satele componente Moroda şi Iermata. Au fost atunci la început peste 180 şi au rămas pâna în anul 2010, anul discuției cu el, doar şase, ceilalţi fiind chemaţi la întâlnirea cu istoria. Am remarcat la Ioan Stoian deosebita vigoare fizică şi intelectuală pentru un om care se apropia de 90 de ani. Îşi purta singur de grijă, făcea cumpărături, trebăluia prin casă, dar cel mai mult îi plăcea să povestească, era vorba, bineînţeles, de povestea vieţii lui. Era ajutat pentru aceasta şi de o excepţională memorie. Îi ştia pe toţi foştii membri ai asociaţiei, pe fiecare cu nume şi prenume, unde a luptat în ce unitate a fost încorporat, unde a fost rănit, când a fost decorat şi la ce număr de casă a stat în Seleuş. Ni i-a pomenit şi nouă: Şeredan Gheorghe care locuieşte la numărul 87; Stoian Dimitrie, a luptat în est; Stoian Petru în vest; Şandru Petru în vest; Moise Alexe, a fost luat prizonier de ruşi în Moldova; Morodan Ioan, prizonier de război; Vinersar Gheorghe, prizonier în URSS; Medrea Gheorghe, prizonier în URSS; Şandru Ioan, decorat pe front; Curta Ioan, decorat pe front; Stana Ioan din Moroda, decorat pe front; Şandru Ioan, invalid de război; Şipoş Ioan, invalid de război şi aşa mai departe, ne-a pomenit vreo 30 de nume, cu toate datele din dosar. Îi ştia pe toţi, cu ochii închişi cum se spune, pentru că el personal le-a întocmit dosarul pentru a se putea bucura de drepturile stabilite prin lege. „Am făcut trei rânduri de dosare, am fost de multe ori la casa de pensii şi nu m-am lăsat până nu i-am pus pe toţi în plată. Au primit şi câte un hectar de pământ după Revoluție” – ne-a mărturist el.
Din satul natal în armată, la jandarmi
Ioan Stoian avea însă şi propria poveste de viață, care a început în 1922 când s-a născut în familia unor ţărani din Seleuş şi a continuat apoi, pe durata a peste opt decenii pline de eve- nimente şi fapte de viaţă încât să încapă într-un roman, din care ne-a relatat şi nouă atâta cât să putem cuprinde într-un spațiu limitat de expunere.
„Sunt născut în ziua de 13 februarie 1922, prin urmare sunt băgat în 89 de ani (data la care l-am intervievat). Părinţii mei, Ioan şi Floriţa Stoian or fost agricultori, aici în Seleuş şi or avut 5 hectare şi 56 ari de pământ. Bunicii mei or avut avere bună, de 4 sfârtaie de pământ (o sesie de 32 de iugăre avea 4 sfârtaie, n.n.). Dar ei or avut şi 12 copii, dintre care or trăi 8, la care or trebuit să împartă pământul. Părinţii mei or avut şi ei 7 copii, dintre care am trăit numai doi, dar fratele meu săracu s-o sfârşit pe front. De la el a rămas o fată. Şcoala primară am făcut-o aici în sat, în clădirea care se vede şi astăzi şi îmi mai aduc aminte de învăţătorii Jugu Dumitru şi Jugu Ana.
Am fost încorporat în anul 1943, la Regimentul 85 Infanterie din Ineu. Am făcut trei luni de in strucţie la regiment iar la sfârşitul perioadei s-a format un pluton de jandarmi şi toţi din subunitatea respectivă am fost trimişi pentru o lună la şcoală, la Oraviţa. După terminarea şcolii am fost trimişi la legiunea de jandarmi din Bihor şi am stat acolo până ce am fost în co poraţi şi noi la regimente operative, care urmau să fie trimise pe front.”
Pe frontul de est
„Eu am primit ordin să mă prezint la Regimentul 1 Dolj din Craiova, de unde după câteva luni am fost trimis pe frontul din Moldova, în Basarabia. Dar nu am apucat să stăm prea mult acolo pentru că spre sfârşitul lui august 1944 au atacat puternic ruşii şi toţi ne-am împrăştiat ca furnicile. Fiecare o scăpat cum o putut. Unii mai puţin norocoşi au fost luaţi prizonieri şi duşi în Uniunea Sovietică, alţii au reuşit să ajungă acasă. Ştiu că m-am întâlnit cu doi consăteni de la alte subunităţi care mi-au zis: ‹Măi Stoiene, noi nu ne mai întoarcem la unitate, în Craiova, noi mergem direct acasă›. După război i-am reîntâlnit în sat. Eu, disciplinat, am mers la Craiova. În unitate ne-am reorganizat şi ne-am pregătit pentru a fi trimişi pe frontul de vest. Spre sfârşitul lui decembrie 1944, am plecat cu o grupă de şapte sergenţi din Craiova şi am ajuns în ziua de Crăciun în gara din Arad. Pentru că era sărbătoare am primit o învoire de 2-3 zile şi astfel am reuşit să ajung acasă, împreună cu un sergent din Moldova. La timpul hotărât ne-am prezentat la Arad, de unde am pornit cu trenul mai departe spre Ungaria, până aproape de Budapesta. Acolo, sergentul major, comandantul nostru, a primit un telefon prin care ni se ordona să luăm drumul spre Cehoslovacia.”
Rănit în Cehoslovacia
„Acolo am fost băgaţi drept în munţi. Din momentul acela nu am mai văzut sate, numai munţi iar neaua era până la brâu. Ţin minte că noi eram într-o vale iar nemţii pe un deal de unde ne bombardau cu tunurile. Într-o zi ne-au atacat cu grenadele iar eu am primit o schijă drept în lumina ochiului drept. Pe moment nu am simţit nimic dar nu am mai văzut cu ochiul. Atunci m-am dus la postul de comandă al companiei aşezat într-o pădurice, în spatele liniei întâi, unde erau şi sanitarii. Acolo mă prezint la căpitan care se uită la mine împreună cu sanitarul şi îmi zice: ‹Domnule sergent ai scăpat de război. Du-te la spital că nu mai mergi în veci pe front›. Şi mi-a pus apoi în faţă o oglindă cu Regele Mihai pe ea. Atunci am văzut cum îmi curge ceva din ochi şi am ştiut că nu o să mai văd ni ciodată cu ochiul drept. De pe linia întâi am fost duşi, toţi răniţii, la un spital de campanie în Naghy Kato, unde eu am fost ţinut zece zile, timp în care mi s-a făcut o operaţie şi mi s-a curăţat ochiul, fără anestezie, pentru că am refuzat-o. După aceea am văzut că unii sunt chemaţi pentru a fi trimişi în ţară şi am început şi eu să sper şi la un moment dat aud strigat şi numele meu: ‹Sergent Stoian te pregăteşti să pleci în ţară›. Ne-or dus cu un tren de marfă spre România, iar când am ajuns în gara Curtici am zis: „Doamne mulţam, c-am scăpat”. În Arad am ajuns în cealaltă zi, spre dimineaţă şi acolo în gară m-am întâlnit cu un consătean: ‹Măi, da am auzit de tine că eşti mort. În sat se ştie că eşti mort›. Iacă am scăpat, i-am zis, dar eu eram legat la ochi. Din Arad am plecat spre casă şi am ajuns la Pâncota vinerea seara, aşa că m-am cazat la un verişor până sâmbătă dimineaţa, când m-am dus pe la piaţă. Acolo au venit şi ai mei, mama şi tata, să vândă nişte purcei. Eu eram cu verişorul meu şi când m-o văzut mama o înlemnit, apoi o venit la mine m-o îmbrăţişat şi o început să plângă. În sfârşit am ajuns şi acasă la Seleuş unde aveam nevasta şi pe fiul meu Laia. Aveam emoţii, nu ştiam ce o să spună când mă vor vedea fără un ochi. Dar totul o fost bine, nevasta s-a bucurat iar socrul meu mi-o zis şi el: ‹Bine c-ai scăpat cu viaţă›”.
La lucru în sat
„După ce m-am refăcut m-am înapoiat la unitate, la Craiova, dar nu am stat prea mult că am fost trimis în concediu. Apoi am fost chemat la comisia de clasare şi s-a stabilit că am un procent de 40 la sută invaliditate, aşa că am devenit invalid de război. Am stat un timp acasă după care am fost angajat la primărie ca şi casier comunal. În postul acesta am stat din 1945 până în 1952, când s-o desfiinţat, apoi am trecut pe la „Gospodăria Chibzuită”, pentru puţin timp şi apoi vicepreşedinte la cooperaţia de consum. Dar nu am stat prea mult în această funcţie, pentru că trebuie să spun că nu m-am înscris în partidul comunist, în primul rând pentru că nu m-au lăsat bătrânii. Aşa că m-am retras în propria gospodărie. Dar şi aici la noi în sat s-or încheiat repede socotelile cu pământul pentru că s-o înfiinţat întovărăşirea şi apoi colectivul, unde am fost ales magazioner, pentru că aveam experienţă.
Fiul meu Laia a avut o soartă mai bună. El a făcut profesionala, apoi o lucrat ca electrician la Fabrica de strunguri, acolo, la Arad unde a făcut şi liceul, apoi s-a transferat la fabrică la Pâncota, unde a lucrat ca tehnician. Şi cum Pâncota a devenit oraş, a fost ales preşedintele cooperativei locale, cu care a obţinut un loc fruntaş pe ţară. Cam atâta ar fi aşa pe scurt o viaţa de aproape 90 de ani. Dar din tot ce am făcut cel mai mulţumit sunt de faptul că mi-am ajutat foştii camarazi de front, indiferent de gradul şi unitatea în care a luptat fiecare.”
Întâlnirea lui Vasile Șandru cu americanii
„Tot atunci când am stat de vorbă cu veteranul Ioan Stoian și astfel am avut prilejul de a afla o întâmplare deosebită de care a avut parte Vasile Şandru, împreună cu alți tineri din sat. Era prin septembrie 1944 când tânărul Vasile s-a întâlnit cu americanii. „Eram cu oile lângă morminţi, când am văzut cum o picat peste holde un avion american foarte mare, cam la două duleie de şoseaua spre Pâncota. Coada avionului o picat cam cu un kilometru în spate. Noi copiii fiind curioşi am fugit repede la avion şi acolo ne-am întâlnit cu cinci inşi îmbrăcaţi în haine şi şepci din piele. Unul dintre ei vine spre noi şi ne vorbeşte ceva dar nu-l înţelegeam. Apoi scoate o hartă din porthart, ne arată Europa şi ne îndeamnă să punem degetul pe ţara în care au căzut. Eu am pus degetul pe România. Apoi scoate o altă hartă în care era numai România şi am înţeles că îmi cere să-i arăt localitatea lângă care se află ei. Şi eu am pus degetul pe Pâncota. Apoi, după ce se lămureşte şi răsuflă uşurat, spunându-le şi celorlalţi unde se află, americanul a scos din geantă mai multe cutii cu ciocolată pe care scria New York şi ni le-a împărţit nouă, copiilor”.
Interesantă întâmplarea povestită de baci Ilie, dar mai ales noi am reţinut și faptul că un băiat dintr-o localitate oarecare din România, care a învăţat doar la şcoala din sat, a avut atâtea cunoştinţe de geografie încât a putut să furnizeze informaţiile necesare piloţilor americani, de pe fortăreaţa zburătoare „Boeing 24”, având în vedere numărul lor.
Citește și:
- Toată seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial – AICI
- SERIA 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- alte articole de același autor – AICI
