CINE TOT VREA SĂ-L UCIDĂ PE VENERABILUL MAESTRU SAU ACVARIUL, ROMAN ÎN DOUĂ VOLUME DE GHEORGHE SCHWARTZ
Dacă cineva are onoarea de a fi primit în apartamentul din Piața Catedralei, în care locuiește Venerabilul Maestru, în prima cameră, întunecoasă, tapetată cu cărți, observă un ACVARIU spațios în care trăiesc niște pești exotici, de care se îngrijește Scriitorul GHEORGHE SCHWARTZ. Până nu demult, curioșii puteau privi pe geamul dinspre Palatul Kalman, ALĂTURI DE SCRIITOR, spre un șantier de convertire a Pieții Catedralei din Obor agricol în Agora credincioșilor ortodocși.
ACVARIUL, ȘANTIERUL ȘI VERITABILUL MAESTRU, PLUS SFÂNTUL LOCAȘ devin actanți în recentul roman de circa 1000 pagini (Editura Tribuna, 2025, Cluj-Napoca), autorul precizând în paranteza titlului ceva despre „Crima din Sfântul Locaș împotriva construcției sau cărțile marilor anacronisme din prezentul absolut în minunata poveste a CELOR O SUTĂ”, o altă autobiografie.
Reamintesc (cf. monografiei noastre Gheorghe Schwartz, personajul meu, 2024), că cel mai prolific scriitor român contemporan are tipărite 53 de cărți, cu circa 20 de mii pagini, între care excelează romanul CEI O SUTĂ (4545 pagini în 11 volume). Întâia autobiografie este Trădarea (2024) – scris cu prilejul decernării Premiului Ion Creangă pentru Opera Omnia. Întreaga construcție epică (amplă) cu personajele sale sunt tot un fel de biografie, e părerea scriitorului. EL, autorul, se regăsește în toate personajele, fie că se numesc Țipor, Poolo, Lazăr, Gough sau Schwartz von Schwartz, Julius Zimberlan, Hiram Abiff, Venerabilul Maestru etc. Volumului întâi i se dă titlul IU (Inteligența umană) și IA (inteligența artificială), urmată de un citat întrebător: „Lumea este o scenă și oamenii sunt doar actori. Dar cărțile?”. „Cărțile, vine răspunsul, au destinul lor în funcție de calitatea percepției cititorului…”.
Considerațiile de mai sus au o justificare:
Gh. Schwartz este preocupat de relația „bietului scrib”, „diletant”, zice cu autoironie, cu „bunii săi cititori”. Aceștia i-au reproșat, mărturisește, că cele patru mii cinci sute de pagini din Cei o sută „sperie de la început orice cititor”. Atunci scrie romanul CONVOIUL – o continuare mai scurtă de 200 pagini – „care nici de data asta n-a mai fost citită”. Suntem de acord cu scribul că numărul de pagini nu este un indiciu valoric, după cum nici criteriile pe care preabunii cititori le preferă pentru a opta să parcurgă un text. Dreptul lectorului constă în libertatea de a citi sau a nu citi o carte, iar ancorele ademenitoare pentru lectură pot fi lipsite de argumente. Plângerea scriitorilor (de proză, poezie, eseistică) că scade clientela și prestigiul cărților e reală, dar nu acuzatoare. Numai bunii cititori știu de ce lecturează pe cutare, de ce resping pe cutare, de ce optează pentru vreun personaj ori agreează o narație. Așa că, Domnule Scriitor, aveți dreptate scriind că „toată viața am susținut, scrieți Dv, că sunt doar un actor în Marea Piesă concepută și regizată de Dumnezeu … și n-am de gând să-i fac concurență”. Din păcate, nu putem scăpa de ce ne este predestinat, iar cărțile ne sunt părți din marea biografie a vieții noastre. Din nou aveți dreptate: „Arta e lucru mare și/ dar misterios”.
ÎNDEMNAȚI DE CELE PRIME 30 PAGINI, „AUZIM” PRIMUL GONG, apoi pășim în desenul din marele caleidoscop (Cartea întâi acuzarea, cartea a doua, varianta Sinai, Îndoiala și varianta Madagascar Acuzarea – îndoiala, cartea a treia Matias Îndoiala și varianta Zabelius/ Xavier Îndoiala) – preluare din Cuprins. Mai parcurgem încă 150 pagini, cu speranța găsirii ucigașului sau agresorului Venerabilului Maestru, aflat între viață și moarte, întins pe pardoseală, în așteptarea autorităților spirituale și legale. Dăm de personaje numeroase, de întâmplări derivate, de băgători de seamă, de vorbe inutile și repetate, de expresii aluzive și de pagini întregi în care ai impresia „baterii câmpilor cu grație”. E o superbă adiere de vânt în coroana stufoasă a unui măslin exotic. Încă alte pagini urmează pentru găsirea asasinului, deși încă nu avem, distinși cititori, certitudinea că există un cadavru, iar fără cadavru nu se poate vorbi, desigur, de o crimă.
- Dragă Cititor, intervine Robotul humanoid, înzestrat cu IA, personaj din finalul romanului, volumul II, nu te mai osteni cu cititul pentru că nu vei afla „Cine a vrut să-l ucidă pe Venerabilul Maestru” și nici „Cine tot vrea să-l ucidă pe Venerabilul Maestru?”.
- Atunci, mă întreb, cu ce mai umple SCRIBUL următoarele 800 pagini?
- Eu am ajuns cu lectura la pagina 782 și am regăsit criminalul, în extrasele din Cei O Sută, de care se folosește Scriitorul detectiv.
- Viața și opera sa, trăirile sale, folosind secvențe din CEI O SUTĂ și din celelalte „autobiografii”. În Post Scriptum, autorul însuși realizează că „foarte lungul discurs (despre sine – n.n.) își va pierde în curând și puținii săi prezumtivi cititori. Deja înțeleg tot mai puțin, nu știu ce mai vreau, ceața mă învăluie cu totul”.
- E suspect ceva. Multe se repetă, iar întrebarea CINE TOT VREA SĂ-L UCIDĂ PE VENERABILUL MAESTRU? mă îngrijorează!
CONTINUĂM LECTURA. AM ÎNCHIS FRUMOASA COPERTĂ A PRIMULUI VOLUM, fără ca speranța mea de a descoperi firul narativ al romanului să răsară din participarea atâtor personaje la dezbatere. Există însă un cuvânt cheie, iar acesta este ACUM. Iar acum înseamnă UN PREZENT, adică deopotrivă trecutul și viitorul se contopesc în ceva ce ignoră timpul. Personaje din Cei O SUTA apar în acest roman, secvențe copiate, replici și omportamente, toate (credem noi, tenaci cititori!) pentru aflarea atentatorului (sau ucigașului) Marelui Maestru, aflat la limita dintre viață și moarte.
CARTEA ACEASTA (CA ȘI CELELALTE) E VIAȚA OMULUI, care dăinuie într-o lume și se auto-multiplică cu ajutorul Creatorului, așa cum procedează Scribul cu peștii din acvariul său, pe care-i hrănește, le face curățenie și le dă lumină. O frază din încheiere devine cheia înțelegerii celor o mie de pagini ce urmează a fi citite: „Stau lângă/ în acvariu, mă uit, mă mir, vorbesc și, când sunt doar cu mine, mă tot întreb cine tot vrea să-l ucidă pe Venerabilul Maestru?”. Cum cine? Traiul și existența sunt condiția umană în chitul misteriosului pescar biblic IONA. Viața omului e o controlată (de cine?) trecere dintr-un medium în altul, fără a știi unde se oprește granița dintre viu sau neviu.
ROMANUL ACVARIUL PROMOVEAZĂ ÎN LITERATURĂ UN STIL de elaborare unic și fastuos
Literatura primește un model de scriere puzzle, ivită dintr-o gândire mozaicată. Gheorghe Schwartz și-a schimbat stilul de vreo câteva ori, dar elaborarea din ACVARIUL indică o modalitate foarte modernă și iscoditoare de a prezenta o societate ciudată, cu personaje bizare, care dau cititorilor harnici o elevată experiență intelectuală. Romanul are un titlu, formal ca și celelalte, adică din opt litere. Dacă am greșit numărătoarea, corectați-mă și începeți chiar cu numele autorului, GHEORGHE SCHWARTZ. Volumul transmite cititorului o experiență tulburătoare, pe care merită s-o consume pentru suflet spiritualizat.
Citește și:
- [RECENZIE] Gheorghe SCHWARTZ: POVESTEA ȘARPELUI UROBORUS (II)
- [RECENZIE] GHEORGHE SCHWARTZ | CONVOIUL: Înăuntru (în trupul șarpelui), Afară și (din nou) Înăuntru (I)
- ȘTEFAN MITROI și GHEORGHE SCHWARTZ
- „TRĂIRILE MALEFICE” ale personajelor lui Gheorghe Schwartz
