Personal, port filosofilor sau, mă rog, celor ce se încumetă să filosofeze, o nefățarnică
admirație, fiind eu, bietul filolog sau pedagog, un filosof ratat, superficial și desigur ipocrit.
În sala cea regală a Primăriei Arad, așezat în rândul întâi pentru a dibăci sensul cuvintelor,
distorsionat de o amplificare râgâitoare, mi-am focalizat atenția asupra volumelor cu iz de
parfum filosofant, semnate de doi arădeni: Maria SINACI și Ioan BIRIȘ.
M-am concentrat asupra limbajului puțin binevoitor al filosofiei actuale, aflată în căutare de personalitate,
prin desprinderea de predominanța speculațiilor logicii și ale matematicilor înalte Textele celor
două volume – Bioetica și ameliorarea umană, Eicon, 2022, și Limbajul și crampele
mintale, Eicon, 2022) – dau mărturie că autorii sunt dăruiți cu harul insidios al explicațiilor,
operând analize subtile, într-o frazare frumoasă, dar amplu contorsionată de profunzime,
seriozitate și abstracțiuni dificile pentru cel nededat cu arome din scrierile lui Bolzano ori
Quine, ori cu perspectivele filosofice alimentate de bioetică.
Priveam la ceilalți ascultători și mi se părea că sunt cuprinși de un duh ștrengăresc, cutreierat de năluci și umbre, scrijelite într-un limbaj blagoslovit de formidabile neînțelesuri și resemnări binevoitoare.
Se vorbea în limbajul care împachetează idei, formulând „angajamentul ontologic” și „rădăcinile referinței”.
Într-o asemenea sală înaltă, tronată de regele Ferdinand, vâjâiau cu măreție, „perspective filosofice” în aleanul lor de a evita „crampele mintale” ale programului de „matematizare a experienței”.
Ce vreți, ne aflăm în căutarea metodei prin care să înțelegem noile autostrăzi ale filosofiei spre a-și dibui identitatea.
În acest eșantion de căutători ai explicațiilor menite să arunce lumină asupra enigmelor netulburate de limbaj, se regăsesc arădenii Maria SINACI și Ioan BIRIȘ, publicând tulburătoare texte despre revigorarea filosofiei, ca aspirație spre eleganta gimnastică elitistă a minții.
Aflată la al doilea volum despre bioetică, Profesoara Maria SINACI scormonește
ipoteza posibilității „ameliorării umane”,
consumând referințele critice și propriile opinii pentru îmbunătățirea umană – morală și cognivită -, ceea ce ar dărui „minți mai bune” și „o lume mai morală”.
Adoptând un limbaj aflat la intersecția dintre știința eticii și știința filosofică, Maria SINACI găsește argumente în gândirea contemporană pentru a lansa o considerație provocatoare: condiția umană, consecință a ameliorării bioeticii globale, poate fi supusă Regulii de aur („Tratează oamenii așa cum ai dori să fii tratat tu!”), prin care, concluzionează autoarea, exprimă „posibilitatea unei bioetici globale, din perspectiva drepturilor internaționale ale omului, a pluralismului cultural și religiilor lumii”.
În sprijinul lămuririlor derivate din conceptul de „bioetică”, sare cu elanu-i caracteristic prefațatorul, prof. univ. dr. Ioan BIRIȘ, care-și începe „cuvântul înainte” cu o propoziție simplu de incitantă: „Fără îndoială, în viața oamenilor există multe lucruri importante”.
Biotetica (termen – și concept – nou, datând de prin anii 1970) teoretizează și îmbină „cunoașterea științifică biologică cu cunoașterea valorilor umane”.
Însăși sintagma „ameliorare umană” ridică o problemă de …bioetică: cât de sus poate fi dusă „ameliorarea” și cât de „etică” (morală) poate fi modificarea condiției biologice a omului?
Care sunt procedurile de scurtare a distanței dintre omul comun – „fără însușiri” (după Musil) – și „omul ameliorat”, prin intermediul tehnologiei, medicinei, farmaciei, robotizării?
Se pune întrebarea: „Până unde putem forța limitele naturii umane?”
Maria Sinaci oferă un elegant spectacol de demonstrație filosofică, măiestrind un limbaj argumentativ înalt și o coerență de idei fructuoase, fiind un prilej de bucurii și îndoieli despre condiția umanității, menită să se lase provocată de propriile amenințări.
Maria SINACI are asigurat un loc de frunte în rândul filosofilor, plasându-se într-un spațiu nou al cunoașterii, în care o profesoară arădeană fascinează prin asumarea unui itinerar științific inedit, cu riscuri incitante.
Rigoarea cercetării și familiarizarea conceptuală cu acest domeniu interdisciplinar dau autoarei aura indiscutabilă de a se înșirui în aventura unei fiice a filosofiei, ademenită de căutarea mirelui, înspăimântat încă de tabloul futurist din care e provocat să coboare.
Adeseori fructul e mai dulce decât făgăduința staminelor. Maria SINACI a cutezat să provoace o știință îmbătrânită de tinerețea răsăriteană a fiecărei generații, sprijinită pe Pitagora, Platon, Kant, Hegel, Husserl, Carnap ori Habermans.
Universitarul Ioan BIRIȘ ne-a provocat, în volumele anterioare, prin titluri și discurs filosofic, despre „crampe mintale”, „holon”, „holomeria simbolică” ori „concepte dogmatice”.
Interesul filosofului arădean pentru L. Blaga și C. Noica întreține pofta sa analitică și ispita exuberantă pentru înțelepții români, care străbat valurile gândirii fără să se afunde în meandrele sale speculative. (Oferindu-mi volumul despre Blaga, îmi scrie „de la un blagian către alt blagian”, amintindu-mi că prima recenzie la întâia mea carte despre Blaga mi-a scris-o I. Biriș, demult în visul inversat al tinereții noastre).
În volumul Limbajul și crampele mintale – De la Bolzano la Quine, își anticipează
opiniile cu o prefață: „turnura lingvistică a filosofiei analitice” întreține o „luptă permanentă cu limbajul”.
Mărturisește că sintagma „crampele mintale” este preluată din Wittgenstein, indicând dificultatea în care mintea se zbate în fața unor termeni abstracți, cum ar fi „timpul”.
B. Bolzano, acest „străbunic al filosofiei analitice”, a fost un ciudat om de știință: matematician, teolog, logician, filosof, psiholog, disponibil pentru o cultură complexă și spectaculoasă prin coerență.
Willard Quine, logician și filosof, pasionat de limbaj și adevăr („limbajul are o anumită perversitate verbală”), a fost pasionat de filosofia limbajului, ca îmbrăcăminte infidelă pentru idei și ca închipuire umană pentru concepte.
Între praghezul Bernard Bolzano și americanul Willard Quine sunt înșiruiți alți filosofi contemporani (Brentano, Frege, Bühler, Popper, Mauthner, Wittgenstein, Whitehead, Russel, Nicod și Carnap), fiecare beneficiind de un eseu structurat, mărturisind capacitatea logicianului Ioan Biriș de a cuprinde limbajul filosofilor într-o îmbietoare (re)cunoaștere.
Folosind o argumentație riguroasă și remarcabil de atent structurată,
Ioan BIRIȘ se lansează într-o dezbatere pe care a provocat-o: dacă limbajul este metaforic, iar filosofia îl folosește pentru a-și satisface pretențiile, atunci acestea nu pot fi onorate de cuvinte și fraze.
În numele vulnerabilității limbajului, folosit pentru comunicare, se caută justificări pentru o alternativă, crescută din tulpina altoită a gândirii cu limbajul asociativ. Imprecizia semantică produce „crampe mintale”, ceea ce determină necesitatea unei analize suple a „gramaticii creierului”.
În atari condiții, ori procesăm o modalitate de însănătoșire a limbajului ori cercetăm, ca filosofi, o altă formulă de expresivizare a gândirii.
Intrând în textul lui Ioan Biriș, descoperim încercarea sa de ordonarea în hățișurile dezbaterii, armonizând opinii contradictorii sau compensatorii, prin angajarea unei logici sprijinită pe o înaltă feerie împăciuitoristă, dar care determină găsirea instrumentarului pentru o nouă logică matematizată. Ioan BIRIȘ e un cutezător, pășind pe un iluzoriu vis de reflecție filosofică obiectivă. Ce vreți, ne aflăm în deplină aură a ideilor tulburate de înțelepți.
Maria SINACI gândește cum va fi lumea umană sub semnul lui „trebuie” și „va fi”, iar Ioan BIRIȘ dezbate lumea ideilor în paradigma lui „cum oare”.
Mândria că doi arădeni seduc interesul înțelepților, scormonind la rădăcina gândurilor subtile, m-a determinat să îndemn lectura spre consistența sofianică a cititorului aspirant la înțelegerea neînțelesului.
Nicio satisfacție nu are consistență dacă cititorul nu se ambiționează să-și învingă „crampele
mintale” și să-și „amelioreze propria condiție umană”.
