Sincer vă spun, nu sunt fan Eurovision. De când știu despre această competiție, o urmăresc sporadic, niciodată da’capo al fine, pentru că deseori nu am răbdare, alteori nu am starea psihică necesară să ascult atâtea piese muzicale, ori pur și simplu show-ul ăsta nu e pe gustul meu.
Însă, îmi amintesc anul 1990, proaspăt ieșit de sub bocancul dictaturii comuniste, îmbătat de noua aromă de libertate
care, atunci, plutea peste tot…anul în care am urmărit Eurovisionul pe care, cu siguranță, îl voi ține minte câte zile oi avea. Toto Cotugno, cu a lui piesă Insieme își adjudeca pe drept trofeul competiției. Unite unite Europe erau versurile care ne dădaeau nouă, românilor ieșiți din comunism, speranțe că Europa ni se va deschide și ne va oferi nebănuite oportunități. Mirajul libertății, viitoarele întâlniri cu valorile culturale și nu numai pe care Europa avea să ni le ofere, ne făceau încrezători că drumul nostru trebuie să fie unul european.
https://youtu.be/0b5whZydVZc
O vreme, așa a și fost. Mai apoi, aproape că am uitat de spectacol, urmărindu-l doar uneori, din când în când, poate și cu speranța că, într-o bună zi, România va reuși să-și treacă în palmares succesul competiției. Am rămas cu speranța astăzi și, de la an la an, cu tot mai mult dezgust față de Eurovision.
Totul s-a năruit (cel puțin pentru mine) în 2014 când trofeul a fost dat Austriei reprezentată de cântărețul deghizat în femeie cu barbă (apariție de circ, moncher) – Conchita Wurst.
Am înțeles că criteriile competiției s-au schimbat fundamental. Deși denumirea oficială e Eurovision Song Contest, tot mai puțin din ce avea să urmeze în următorii ani, din acel moment, avea legătură cu vreun act artistic, ci mai mai degrabă cu ținute extravagante ori prezențe scenice din comunitatea LGBTQ, ruperea de muzică și înlocuirea ei cu ideologii, subtile politizări, mai apoi voturile acordate în funcție de simpatii și antipatii dintre națiuni, uitându-se definitiv că e vorba aici de muzică și implicit votarea unui act artistic… a celui mai reușit.
Anul acesta, lucrurile au ajuns la nivelul următor.
Urmare a faptului că Ucraina a intrat în finală, datorită situației de acolo, s-a întâmplat ceea ce toată lumea anticipa: adjudecarea trofeului! Nu sunt eu cel în măsură să judec actul artistic, însă modul fraudulos prin care Kalush au câștigat trofeul, ridică semne mari de întrebare. Juriile a șase țări au fost descalificate pe motive obscure, neexplicate încă de oficialii competiției, voturile acestora fiind direcționate discreționar către Ucraina, astfel încât să se asigure că aceasta va ieși câștigătoare.
Fără să exagerez, urmând firul evenimentelor de la începutul conflictului militar de acolo, am curaj (pe proprie răspundere, nu vă panicați!) că ordinul de fraudare a venit direct din forul suprem, din birourile obscure ale unor politicieni de la Bruxelles. Corectitudinea politică a noului reichstag din inima Europei ține – iată!- și de act artistic. Nu mai avem nevoie de artă evaluată, atâta timp cât lumina călăuzitoare vine tocmai din Consiliul Europei. Ucraina primește, așadar, și în actul artistic (bun, prost, irelevant) clauza națiunii celei mai favorizate! Iar înțelepciunea decidenților de la Bruxelles nu poate fi contestată. Ne întoarcem sub bocancul comunismului de tip nou, atent cosmetizat cu fardurile ademenitoareale democrației. Curat-murdar, moncher!
Iar acum, când FIFA ia în considerare invitarea Ucrainei la Campionatul Mondial din Qatar în vara asta, mă întreb ale cui butoane le vor acționa de această dată pentru a câștiga, conform standardelor corectitudinii politice, națiunea cea mai favorizată a momentului?
Notă: „Televiziunile din Georgia, Muntenegru și Azerbaidjan protestează, alături de TVR din România, după anularea voturilor juriilor lor la Eurovision 2022. Între cele șase țări cu voturile anulate ar fi existat o înțelegere cu privire la vot, spune un broadcaster public belgian. EBU întârzie lămuririle.” – scrie Radio Europa Liberă într-un articol publicat ieri, 16 mai.
