Povestea e mai lungă decât scurta memorie a alegătorilor arădeni. Cam cât domnia domniei sale, domnul doctor-cel-doct, Falcă. Dar are multe personaje principale, nu și principiale, și figuranți cu duiumul, de la ministere, comitete, comiții și, mai ales, consilii locale. Are și artiști pe sprânceană. Ca să o putem scruta, e musai să o scurtăm.
Așadar, noi am vrut monument! Monumentissim.
De Centenarul Marii Uniri. Ca Goldiș care stă gata să fie prins între două tramvaie Imperio sau casa lui Cicio Pop, care pică pe trotuar. Zis si nefăcut, cu mult entuziasm și blah-blah dar, mai ales, cu multe parale.
Intâi și-ntâi, ne trebuia artistul. Mare, ca unul Dobre, care nu-i un oarecare. El a sculptat statuia ecvestră dintre Palatul Regal și Biblioteca Academiei din capitală. Apoi, având experiența cabalină și niste grajduri la Călărași, s-a făcut crescător de cai prin Franța. Un sculptor peregrin pe urmele lui Brâncusi, nu-i așa? El cere 10.000.000 (zece milioane) și timp de creație și execuție. Noi îi dăm și una și alta și batem palma. Genialul de rasă europeană se retrage să lucreze în secret, ca Michelangelo. Va comunica, însă, cu fruntașii municipiului prin fotografii ale progresului operei pentru aprobări și avertismente, er, advertisement politic în presa locală, ceea ce se va și întâmpla.
Între timp, mare agitație la Ministerul Culturii și, mai ales, prin comitetele și consiliile locale.
Unde vom putea noi amplasa monumentalissimul? Pe hârtii și referate, el face turul orașului. Să fie în Piața Catedralei, așa cumva cum sugerează prima noastră forografie de mai jos? Nu poate fi! Căci s-ar cere o reconfigurare a Pieței Mari, pe care noi avem în plan să o eliminăm cu totul.
Și așa, monumentul, fotografiat în diferite machete de atelier ca un covrig erect dar înclinat, că era prea înalt ca să încapă pe vrticală în poză, se plimba pe la Teatru, pe la Primărie, pe la Podgorie și care pe unde. Alas, eu am propus Cetatea… Dar nici o locație nu întrunește sufragiile decidenților, că așa-i în democrație.
Vine anul centenar și primarele, viceprimarele și consiliile sunt exasperate.
Se apropie și Întâi Decembrie, „the ‘D’ Day”. Pozele covrigului îl arată gata fabricat, tăiat în bucăți și pe drum. Ce ne facem? Atunci, în extremis, socrul primarelui, care e și arhitect, oferă soluția salvatoare. El generează imagini cu covrigul erect dar încă necopt pe locul ideal, adică în față la CJA, după colț cu Podgoria, de unde va apărea la prima vedere. Zis și făcut. Se demolează imediat atelierele artiștilor plastici din Pădurice, una dintre puținele clădiri simbolice de arhitectură modernă din urbe dar care se află în calea cuiva.
Vine și Ministrul Culturii (un fost coleg de-al meu la Ion Mincu) să aprobe locația și să paseze costul fundației și al transporului la bugetul local, ca extra-cheltuieli. Dar cum să facem noi fundație fără să știm care sunt cerințele structurale ale covrigului? Se iscă dubii despre existența lui dar domnul ministru ne asigură că, deși nici dânsul nu l-a văzut, este cert că se află la loc sigur, undeva în hipodromul artistului din Călărași.
Apar și poze cu sosirea monumentului în portul Constanța.
Cum adică? Păi, monumentul a fost fabricat în China și a venit cu vaporul, în segmente, că nici chinezii nu l-au putut coace întreg. Și de ce? Pentru că ei, chinezii, l-au putut face cel mai ieftin, nu din metal, nu din marmura ci din… fibră de sticlă. Pai, e mai tare ca aluatul, nu?
Bine, bine, va trece Centenarul dar noi tot vrem monument! Aduceți-l, că noi am și început lucrul la groapa de fundație. Dar ce fundație? Că, din poze, nu pare să aibă nici coloană structurală și nici dispozitive de ancorare în fundație. Și cum o să-l lipim cap la coada lui de covrig? Tot cu aluat? Nu mai lungim saga. Covrigul nu a mai sosit nici până azi la Arad și toata lumea a uitat de el. La mulți ani, România!
EPILOG FICTIV
Atunci, m-am pus eu pe treabă, ca detectiv ce sunt, și toată povestea a devenit suprarealistă. Am descoperit că poza cu sosirea la Constanța era de fapt făcută în China, nu într-un port ci lângă un dig cu pietre colțuroase care îi ciobeau marginile de sticlă. De aceea, nici domnia sa, Ministrul Culturii, nu l-a văzut dar el știa că e la Călărași.
Prost conceput și stricat de la bun început, covrigul cel necopt fu încărcat pe un vapor clandestin și neînregistrat. Urma să treacă prin Ocean, să ajungă în Marea Roșie și, prin Suez, în Mediterană și prin Bosfor în Marea Neagră. Dar, belea! Vasul a luat apă și s-a împotmolit pe coasta Madagascarului. Se zice că artistul Dobroeutro a dat o fugă din Franța până acolo să vadă ce poate să facă. Numai că, până să ajungă el acolo, malgașii, ca să ușureze vasul eșuat, au descărcat covrigul și, fără ca să-l reclame cineva, l-au scos la licitație. L-a cumpărat un magnat din Africa de Sud și l-a făcut far maritim pe țărmul stâncos al hotelului său de lux de la Capul Horn. Funcționează și azi. Pe banii noștri, care s-au dus pe horn. Și toți marinarii rătăciți pe-acolo ne vor fi recunoscători.
Și cum a doftorit-o doctorul Falcă? Păi, ca în ultima fotografie, cu un Monument al Unirii făcut de-a fitea de niște elevi-artiști băștinași de-ai noștri și plasat în fața fostului cinematograf Dacia din blocul Libelula. L-a inaugurat cu pompă chiar el, de Centenar. Cine altul s-ar fi putut gândi la un asemenea HAPPY END?
Legenda:
Foto 1: Locația inițial propusă
Foto 2: Locația propusă în final
Foto 3: Covrigul pe un dig din China
Foto 4: Descărcarea din Madagascar
Foto 5: Monumentul alesului și realesului dr. Falcă
1 comentariu. Leave new
Probabil, pe undeva, cândva, se vor găsi și nește hârtii sau documente din care unii, neafiliați la instituția „minciuna pdl” sau cum se va numi în viitor ministerul public, vor lua la întrebări pe toți cei care au aruncat cu bani din taxele noastre pe proiecte din care și-au „tras” ei case pe lângă Mureș sau aiurea prin urbe. Cu toții, oameni mărunți, hoți ordinari indiferent de titlurile cu care acum se definesc ei.