„O conștiință se măsoară după dilatarea ei cosmică.” (Emil Cioran)
A fi conștient de faptul că exiști e cu siguranță cea mai mare deosebire între noi și celelalte viețuitoare. Probabil condiția fundamentală care ne saltă pe treapta superioară a scării evolutive. Animalele sunt și ele conștiente de lumea din jurul lor, dar nu sunt conștiente de propria lor existență.
Când Dumnezeul veterotestamentar îl trimite pe Moise cu Tablele Legilor spre a fi supuse ascultării, acesta se află în dificultatea de a explica în numele cui vine el cu o asemenea „constituție” și cere îndrumare. Răspunsul sosește prompt: „Eu sunt cel ce sunt. (…). Așa să le spui fiilor lui Israil: Cel ce este m-a trimis la voi!” (Ieșirea, 3.14). La celălalt capăt al existenței se află ființa, am putea spune: plenitudinea existenței pe deplin conștientă de sine.
Cumva la mijlocul drumului, pe coarda subîntinsă între cele două capete, se află omul, încercând să „umple” distanța dintre a exista și a fi… Cât de conștient sunt de ceea ce sunt?
Gradul sau nivelul de conștientizare marchează, de pildă, în creațiile artistice, capacitatea de a înțelege ceva din ceea ce ni se întâmplă, respectiv calificarea noastră ca oameni. Camilpetrescianul „Câtă conștiință, atâta luciditate și, deci, atâta dramă” separă categoria umană superioară, a intelectualului, de „ceilalți”, căci „în afară de conștiință, totul e bestialitate”. Autobiografica „Viață ca o pradă” a lui Marin Preda nu începe cu o relatare despre primii ani ai copilăriei, ci – semnificativ! – cu momentul care înregistrează debutul aventurii conștiinței: „Aventura conștiinței mele a început într-o zi de iarnă când o anumită întâmplare m-a făcut deodată să înțeleg că exist.” Și asta pentru că, notează scriitorul mai încolo, „aventurile vieții noastre sunt ale conștiinței, deși viața ei adevărată nu e liberă de instincte și nu o dată e neputincioasă în fața lor…” În același spirit, Nichita Stănescu notează: „Sunt un om viu. / Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. / abia am timp să mă mir că exist, dar / mă bucur întotdeauna că sunt.” („Sunt un om viu”)
Așadar, cât de conștient sunt de identitatea mea individuală? Nu atât de felul în care oglinda îmi dezvăluie trupul, de faptul că am un nas, doi ochi, două mâini, deși mulți sunt conștienți de felul în care arată ființa lor fizică valorificând, din păcate, aspectul estetic (reușita anatomiei) și pe alte planuri… Ci conștient de calități (pe care le supra –, alteori le subapreciem) și defecte (pe care le privim cu suspiciune – oare chiar am fost zgârcit / nesimțit / obraznic?). Asta în cazul în care recunoaștem că le avem sau pe care, în cel mai bun caz, încercăm să le corectăm. Apoi conștient de ce pot face și ce nu, de felul în care reacționez în diverse situații… Câți dintre noi conștientizăm când ne enervăm? Câți ne conștientizăm mânia sau bucuria? Ne mâniem și gata. Ne bucurăm și gata… Câți dintre noi conștientizăm ce facem chiar în această secundă? Nu vorbim în acest caz de conștiință morală, ci de acel banal to be aware of… to realize… Poate acum pun zahăr în cafea în
timp ce mă gândesc la ce am de făcut azi și, între atâtea gânduri, nu-mi mai amintesc, în secunda următoare dacă am pus zahăr în cafea sau nu… Câți dintre noi conștientizăm gândurile care se abat asupra noastră?
Există în limbă expresii interesante legate de activitatea mentală: gândurile ne bat, ne frământă, dacă nu chiar ne macină, alteori suntem pierduți în gânduri… Interesant e cum, în afara unei oarecare stări de alertă lăuntrică (o putem numi luciditate?), suntem elementul pasiv al unei activități care se petrece în noi, cu noi și în același timp pe deasupra noastră, uneori fără să o conștientizăm sau să o putem controla… Iar când pot face asta, artiștii inventează un nou mod de a face literatură (tehnica stream of consciousness – a fluxului conștiinței sau cea suprarealistă a dicteului automat).
Câți dintre noi suntem conștienți că aparținem acestui oraș? Sau că – la țară – aparținem acestui neam? Că, într-o oarecare măsură, aerul pe care îl respirăm aici, spațiul pe care îl străbatem aici de când suntem copii ne amprentează ființa tot așa precum sângele aceluiași neam (sau al aceluiași arbore genealogic) curge prin venele noastre. Deseori devenim conștienți de identitatea noastră locală de multe ori abia atunci când ne înstrăinăm de locul în care ne-am născut sau cel puțin, petrecând o vreme în alt oraș, ne trezim spunând: tot mai bine e acasă… Și ne gândim la orașul sau satul pe care l-am părăsit mai scurtă sau mai îndelungată vreme, ca fiind una cu noi și noi una cu el…
Cu sentimentul identității naționale se întâmplă la fel. În ce/câte momente ale vieții mele nu doar spun „sunt român”, ci și simt asta, sunt pe deplin conștient de acest fapt? Ca și când în buletineul meu ar fi trecut nu numele meu, ci numele patriei mele. (Apropo de diferențierea lingvistică: toate sunt, pentru mine, țări, dar patrie îi spun doar uneia). Sunt aproape excepții situațiile în care acest sentiment e la fel de puternic ca atunci când te afli în afara țării tale o perioadă mai lungă sau pentru… totdeauna. Românii aflați în exil resimt cel mai acut acest sentiment. Nu o dată rudele ori prietenii plecați „dincolo” ne cer să le trimitem ceva de pe-acasă sau își duc ei, când mai vin în vizită: de la cârnații ascunși bine printre două sticle de țuică și trei borcane cu gem (uneori chiar o oală cu sarmale!), cărți în limba română ori chiar costume tradiționale, muzică populară etc., etc. Pe noi cei rămași aici ne miră uneori acest comportament (ba ni se pare exagerat de entuziast, în condițiile în care, de pildă, noi aici stăm cum stăm – știe toată lumea cum). Doar că dorul de acasă care-l urmează pe cel plecat nu se referă la partidul care e acum la putere sau la situația economică de acum, nici la câte blocuri s-au dărâmat și câte s-au construit în timp ce ei au fost plecați. Ci la acel ceva „cu mult mai înalt și mult mai adânc” (vorba poetului) cu care simte că ființa lui rezonează de fiecare dată când vine în contact cu ceea ce e românesc. De aceea cei plecați în exil, mai ales, au făcut atâtea pentru țara din care s-au ivit pe lume. Resortul? Un acut sentiment al dorinței de a face ceva pentru, al responsabilității față de… în totală opoziție cu cei care, aflați aici și având puterea de a face ceva pentru, nu fac nimic ori… fac ceva doar pentru ei.
Deh, ceva mai greu e când vine vorba de identitatea europeană. Cât sunt de conștient de această identitate a mea? În orice caz, provocarea se iscă atunci când, aflându-te în alt continent, ești persiflat sau subestimat prin faptul că vii dintr-un continent bâtrân și cam perimat și intri într-o lume care pare a fi a tuturor posibilităților. În acel moment adunăm de prin colțurile culturii generale justificări ale superiorității acestui spirit european care a născut marile capodopere ale umanității, de pildă. Care a dat modele de gândire ori de construcție în planul comunicării (de exemplu, în planul logicii și al argumentării, al retoricii etc.) pentru întreaga planetă.
În sfârșit, nu trebuie să mergem pe Marte ca să ne „activăm” conștiința planetară.
E suficient să mergem pe malul Mureșului după o zi de duminică și să privim gunoaiele lăsate printre floricelele care se chinuie să răsară primăvara și care, în loc să țâșnească din Mama Pământ izbindu-se de aerul proaspăt, își înțepeneasc tulpina sub o sticlă de plastic. Sau tocmai în vârful munților, unde nu pare a fi nici țipenie de om – căci doar pare, evident. Până nu-ți răsar în cale câteva doze de bere printre lăstarii cruzi… Ca și când asta n-ar fi destul, masivele prăbușiri de teren (o coastă de deal despădurită pe care cu două secunde în urmă au fost case și oameni) pot să zguduie în sfârșit ceva în noi care să ne facă să înțelegem că aparținem cu toții aceluiași Pământ care…. „ne rabdă” – cum frumos zice țăranul. Căci până una-alta, ghețarii care se topesc undeva la poluri sunt cam departe și – gândim – nu prea ajung ei până la noi…
Din păcate e nevoie de un context cu totul special și de un fior de-a dreptul metafizic ca să-ți ceri iertare unui copac atunci când îl tai, așa cum făcea țăranul mai demult… Ce sentiment acut al apartenenței la Mama Natură trebuie să fi avut omul tradițional, ca să rostească adevăruri precum: „Între lucruri este o legătură; nimic nu poate fi dezlipit de ălelalte. Lucrurile sunt deosebite, fiecare în felul lui, da’ merg împreună. Așa-i făcută lumea de la început.” Sau: „Un fir de iarbă sau de porumb nu pot trăi singure. Toate merg laolaltă legate, merg prinse așa cu rostul lor până la frumusețea lumii; aici e o taină mare.” (cf. Ernest Bernea, Cadre ale gândirii populare românești, p. 241)
Și nu e nevoie să ne prezentăm nici în fața îngerilor, ca să ne aducem aminte, măcar din când în când, că suntem oameni. Identitatea noastră cosmică, de făpturi superioare care aparțin unei specii unice între celelalte manifestări ale Creației, răsare, din păcate, mai ales în timpul marilor drame ori a tragediilor pe care tot noi le iscăm. Am trăit și, din păcate, trăim asemenea timpuri. Nu există niciun fel de justificare pentru care omul să devină mijloc pentru ceva sau un om sclavul altui om. Dincolo de culorile pielii, de ideologii, de religii, de politici, de spațiul pe care-l locuim, ne leagă fire nevăzute precum cele care se răzvrătesc în noi atunci când vedem un copil chinuit și vrem să-l ajutăm ori sărim în foc sau în apă când vedem un om pe cale de a-și pierde viața. Sunt gesturi aproape reflexe, care cresc în noi dintr-un adânc mai mare decât acela al minții raționale: din sinele nostru…
Conștiința de sine (a sinelui în sensul jungian al termenului, ca natură ultimă, transpersonală a noastră)… acel adânc asemănător cu fundul unui lac aproape fără fund, unde rădăcinile tuturor plantelor care plutesc uneori chiar departe una de alta se întâlnesc într-o rădăcină unică, neștiută…
Citește și: CINE SUNT EU? REFLECȚII DESPRE O POSIBILĂ STRATIGRAFIE A FIINȚEI (I)
