Îmi doream de ceva vreme să aștern aceste rânduri, însă mânat, cumva, de o voce lăuntrică, am decis că timpul cel mai potrivit este acum – ca o continuare a articolului precedent despre tabloul crucificării, esență a deznădejdii absolute și, mai cu seamă despre cum putem găsi calea spre izbăvire în vremurile tulburi prin care trecem toți. Pentru că totul e despre vremuri.
Cele de atunci și cele de acum; vremuri care au influențat atunci, dar o fac și astăzi, fundamental destinul umanității. Atunci, cu mai bine de două mii de ani în urmă, istoria consemna suferința, moartea, mai apoi învierea lui Iisus Hristos, iar de atunci nimic în conștiința umanității nu avea să mai fie la fel.
Departe de mine gândul de a scrie vreo omilie sau să inițiez vreo dezbatere teologică, dar istoria și vremurile trebuiesc menționate.
Pentru că vremurile de astăzi, așa cum le percep eu, au menirea de a schimba radical anii următori ai istoriei, fie că ne place, că vrem sau nu. Așa cum evenimentele din viața Nazarineanului au fost dramatice, încărcate de semnificație și taină (misterul e mai puțin expresiv aici), așa și astăzi, timpurile pline de sensuri – de multe ori- oculte și absconse, ne provoacă să fim atenți, să căutăm să le înțelegem așa cum ni se relevă ele ori să putem să trecem prin ele cu mintea limpede.
Uneori, aș vrea să pot inventa o mână eterică, ectoplasmică, să o scot prin ecranul dispozitivului de pe care cititorul primește aceste rânduri, pentru a-l atenționa despre ce se află în mintea mea. Nu pot să fac asta, așa că cititorule, tu alegi cum vor ajunge în mintea ta rândurile ce urmează. Pentru că, in continuare, despre mintea ta va fi vorba!
Ideea acestor rânduri mi-a venit gândindu-mă la marele ascet din secolul trecut, mai puțin cunoscut publicului larg, Siluan Athonitul.
Viețuitor neștiut al Mănăstirii Russikon, revelat lumii prin scrierile sale publicate post-mortem și ajuns cunoscut mai cu seamă în occident datorită unei singure fraze care a dezvoltat în jurul ei o întreagă dezbatere teologică de cea mai înaltă calitate. Ascet dur, Siluan își dorea atingerea desăvârșirii spirituale, încercat în lupta sa duhovnicească, acesta imploră divinitatea pentru un sfat care să-l ajute să ducă lupta cea bună. Rugăciunile sale nu rămân fără răspuns, iar prin revelație primește cel mai controversat îndemn care l-a ajutat în întreaga sa ascensiune spirituală până la desăvârșirea absolută, cea a sfințeniei, așa cum e ea înțeteleasă în mistica ortodoxă: Ține-ți mintea ta în iad și nu deznădăjdui!
Paradoxul incontestabil al frazei sucește mințile și uimește până astăzi.
E greu să imaginăm cum e posibil ca Dumnezeu să dea cuiva îndemnul de a-și ține mintea în iad și, în același timp, să păstreze speranța paradisului, să aibă, până la urmă, nădejdea mântuirii. Și totuși, Siluan, a avut încredere, iar întreaga sa viață a arătat lumii că nu e imposibil să stai (cu mintea) în iad, dar să te bucuri de tot ce îți poate viața (spirituală în cazul lui) oferi! Or, acest indemn este cel care ajută pe mulți astăzi, când lucrurile nu sunt simple, când iadul, in ultimii ani, ia diferite forme, ne vrăjește mințile cu viclenie, ne provoacă simțurile dar, mai ales rațiunea. Am înțeles, mai mult ca oricând, că omul rezistă, poate și fără să-și dea seama, datorită faptului că, inspirat de o forță nevăzută (pentru Siluan era Dumnezeu, tu poți să-i spui cum vrei!) reușește să-și țină mintea în iad, dar să nu deznădăjduiască. Paradoxul suprem este că un paradox reușește să asigure supraviețuirea și continuitatea speciei!
Vremea deznădejdii, însă, a trecut acum, căci noaptea care stă să înceapă este începutul bucuriei!
Creștinii ortodocși din lumea întreagă se pregătesc să participe la Slujba Învierii. Luminile candelelor și ale lumânărilor vor lumina văzduhul, milioane de kirie eleison vor implora divinitatea, iar mai apoi cântarea Hristos a Înviat, la unison, va arăta iadului că lumina este din nou printre oameni. Azi nu contează ce crezi, cum crezi, nu contează dacă ai postit sau nu ai postit, că te-ai pregătit sau nu, nu e important că ai venit în primul ceas sau în al doisprezecelea ceas. Azi Lumina e a tuturor, lumina Învierii a risipit deznădejdea din inimile noastre, azi mintea noastră nu mai e în iad, iar bucuria Învierii, așa cum fiecare o simte, ne dă încrederea că omul e cel care va birui și nu iadul – orice formă ar lua!
