Suntem triști în vremuri triste, lipsite parcă de orice umbră de nădejde. Evenimentele din ultimii doi ani, prăvălite brusc peste noi, precum o avalanșă care nu se mai oprește, continuând astăzi cu un război proxy aproape de granițele țării, ne-au secătuit aproape complet de orice speranță că lucrurile se vor îndrepta cumva.
Astăzi suntem în Vinerea Mare, ziua cea mai neagră în iconomia evenimentelor din urmă cu mai bine de două mii de ani care aveau să schimbe fundamental destinele omenirii.
Vinerea Mare sau Vinerea Patimilor sau – și nu cred că greșesc dacă-i spun Vinerea Pătimirilor.
Această zi (dacă vrei, ziua în care s-a oprit planeta), Vinerea Mare – Ziua în care Fiul Omului avea să fie ucis prin cea mai infamă metodă inventată vreodată de om – Răstignirea sau Crucificarea. Voi încerca, pornind de la relatările istorice ale vremii (evangheliile), folosindu-mă de iconografia bizantină ca reper pentru reprezentarea grafică a evenimentului, depășind barierele dogmatice dar și pe cele ale unei moralități pudibonde, să relatez evenimentul așa cum s-a întâmplat, fără perdea, asumându-mi, desigur, un act de curaj, sperând că cei care vor citi, vor înțelege că realitatea istorică poate fi uneori coafată, tocmai pentru a nu zdruncina concepții nu neapărat învechite, dar bine așezate și care nu doresc a fi deranjate. În cele din urmă, demersul e, cel puțin pentru mine, un subiect de meditație la evenimentele de atunci.
Dacă vor fi unii care se vor simți deranjați de următoarele rânduri îi sfătuiesc să se oprească din citit acum, tocmai pentru a nu le crea disconfort înaintea marii sărbători care urmează.
Sursa principală de informare sunt Evangheliile,
așa cum am menționat mai sus, mai ales că toate cele patru relatează evenimentul, cu toate discrepanțele existente, dar voi cita doar din Evanghelia după Matei, cea care oferă cea mai detaliată expunere a evenimentelor de atunci. Deși Matei dedică întreg capitolul 27 acestui episod al crucificării, incluzând judecata lui Iisus, condamnarea Lui (de către Pilat, ori mai degrabă de către popor), voi cita strict legat de aspectele răstignirii, tocmai pentru a nu încărca mintea cititorului pentru că doar despre răstignire vreau să relatez, e subiectul scrierii mele. E punctul culminant în desfășurarea evenimentelor și fix pe astea vreau să rămânem concetrați.
Din Matei, Capitolul 27:
„Și dezbrăcându-L de toate hainele Lui, I-au pus o hlamidă roșie. Și împletind o cunună de spini, I-au pus-o pe cap și în mâna Lui cea dreaptă trestie; și, îngenunchind înaintea Lui își băteau joc de El, zicând: Bucură-Te, regele iudeilor! Și scuipând asupra Lui, au luat trestia și-L băteau peste cap. Iar după ce L-au batjocorit, L-au dezbrăcat de hlamidă, L-au îmbrăcat cu hainele Lui și L-au dus să-L răstignească.”
Nici celelalte evanghelii nu sunt foarte darnice in detalii, așa că, practic, despre crucificare ne informăm din alte surse istorice. Un aspect pe care-l menționează evanghelistul e că Iisus a fost dezbrăcat de toate hainele Lui, chiar dacă imediat încearcă să repare situația, ignorând un fapt istoric: crucificații erau dezbrăcați de haine tocmai pentru a crea și mai multă rușine și grotesc în toată povestea, dar să nu anticipăm.
CRUCIFICAREA – pedeapsa cea mai rea, politică și circ
Inventată de persani, dar diversificată și perfecționată de romani, aceștia din urmă au transformat-o în cea mai aplicată metodă de pedeapsă și ucidere în întreg imperiul. Era destinată celor mai răi dintre cei răi, era abjectă, rușinoasă, era feroce și scopul ei nu era moartea imediată, ci suferința condamnatului cât mai îndelungată, chinurile fiind de durată, iar moartea survenind și la câteva zile de la crucificare. Unii condamnați puteau muri mai repede doar dacă exista un motiv întemeiat de clemență, ori dacă romanii se grăbeau, ori dacă aveau ordin de la comandanții lor (despre o astfel de situație vorbim și în cazul crucificării despre care facem scriere). Romanii, specialiști incontestabili ai spectacolului (pane et circenses), nu s-au dezis nici în practica crucificării.
Iisus, conform relatărilor evanghelice, este crucificat între doi tâlhari
Metoda e cea clasică probabil, picioarele, așezate unul peste altul, fiind străpunse de un singur piron, iar mâinile fixate pe un lemn, străpunse în zona încheieturilor sau chiar prin palme (aici, părerile istoricilor sunt împărțite), Iisus apărând în icoanele răsăritene cu palmele străpunse de cuie. Aceeași iconografie bizantină (FOTO) ni-L prezintă înfășurat la mijloc cu o mahramă. Desigur, iconografii au dorit să menajeze privitorii, ori poate pietatea și credința că o astfel de imagine nu ar fi ajutat nimănui (și tind să le dau dreptate), chiar dacă realitatea e diferită, iar imaginea e una grotescă, ignobilă, cu atât mai mult cu cât, datorită poziției, respiratul devenea aproape imposibil, condamnatul făcând eforturi mari pentru fiecare respirație, senzația fiind aceea că respira printr-o cârpă umedă, iar în situația în care corpul era suspendat, rănile provocate de cuiele care frecau oasele, durerile erau atroce astfel încât urinarea se producea instantaneu (imagine greu de digerat, cu atât mai de înțeles iconografia ortodoxă).
E tabloul deznădejdii absolute
Chiar și Iisus, pe cruce, pune capăt acestui calvar atât pentru El cât și pentru cei aflați acolo, iar acel Eli, eli, lamah sabahtani, strigătul părăsirii și al deznădejdii, câteva minute mai târziu dându-și ultima suflare. Mai apoi, la insistențele conducerii Sanhedrinului, romanii decid să pună capăt „spectacolului” și zdrobesc fluierele picioarelor celor doi bandiți, moartea acestora prin asfixiere, survenind în câteva minute.
Astfel se încheie Vinerea Mare! Dar tristețea și deznădejdea nu vor dura, pentru că peste trei zile, o nouă veste se va da lumii, iar speranța va încolți din nou în sufletul trist al umanității și va merge, de fiecare dată, ÎNAINTE!
