Probabil că a-ți înțelege epoca în care trăiești e una dintre cele mai mari misiuni pe care o ai, indiferent cine ești, care e poziția sau condiția ta în societate. Iar epoca noastră, a debutului de secol douăzecișiunu sau, dacă-ți sună mai bombastic, de mileniu trei, nu e una liniștită, nici cea mai pașnică și deseori presărată cu cele mai interesante provocări.
Or, pentru a pricepe ce se petrece, ce e cu tine în toată această bulversare, ai nevoie, mai mult decât oricând de gândire critică, o obiectivă capacitate de analiză a tot ceea ce vine spre tine pe toate canalele informaționale.
Chiar s-ar putea să crezi că ai disecat bine fluxul de informație, să crezi că te poziționezi corect în fața momentului istoric, însă totuși să te afli într-o pricepere eronată, că ai fost influențat cumva, subtil, de o nouă (non)ideologie și că de fapt te-ai aliniat celei mai perverse forme de (ne)gândire create vreodată pe la Tavistock Institute ori Școala Forumului Economic Mondial sau alte universități prestigioase: Corectitudinea politică (political correctness).
În 2001, odată cu prăbușirea turnurilor gemene World Trade Center din New York, lumea a început să se schimbe, prefigurând simbolic, parcă, demolarea celei vechi.În doar două decenii, au fost înlocuite ideologii, s-au surmontat vechile establishment-uri, noi paradigme, noi sloganuri înlocuindu-le pe cele vechi. Se năștea subit o nouă lume, a terorii (war on terror) în care democrația și valorile occidentale (recte americane) trebuiau implementate cu arma, nu cu argumentul. Supravegherea în masă a populației nu se putea justifica decât prin inventarea adhoc a unui dușman, ceea ce s-a și întâmplat, personificarea răului fiind grupările teroriste islamice și țările care le susțineau.
O bună perioadă de timp, strategia a funcționat, curgând războaie după războaie de implementare a minunatei american dimocrăsi, doar că audiența a înțeles în cele din urmă că absurditatea și teroarea nu (mai) pot fi nici justificate, nici argumentate! – cel puțin nu cu glonțul sau racheta!
Se impunea urgent o nouă strategie care să convingă oamenii nu doar că e necesar, că e for the greater good, dar mai important decât orice, că e corect. Că bunele intenții sunt corecte și se pliază pe noua orientare politică de tip progresist.
Neoconii jubilează, găselnița corectitudinii politice dovedindu-se cea mai eficientă armă cu care vor reuși, silențios, non-violent nici măcar verbal, să facă din omul modern, rațional, care pune întrebări, care analizează, critică, un yessman aproape desăvârșit!
Noul progresism al începutului de secol nu ar putea exista cu toate (non)ideologiile sale și nu ar putea rezista și nici să fie implementat în mentalul colectiv fără aportul noii paradigme a corectitudinii politice, secondată desigur de aparatul complex de propagandă controlat de către marile trusturi media.
Ce șanse ar fi avut mișcarea LGBTQ, cu toată expunerea publică, susținerea colosală în mass-media, cu deviațiile evidente, cu toată frivolitatea, scoase în stradă, în agora, sub privirile mulțimii care, siderată și oripilată, nu de puține ori nedumerită, să cunoască o asemenea răspândire si acceptare dacă nu ar fi fost politically correct?
Sau Black Lives Matter (BLM), fondată în 2013, neștiută și complet ignorată până în luna Mai a anului 2020 când cetățeanul american de culoare George Floyd este ucis cu brutalitate de către un polițist alb, iar din acel moment postura (ne)cavalerească într-un genunchi devenită semn de respect pentru comunitatea oamenilor de culoare, ar fi fost un succes dacă nu ar fi fost politically correct?
Cum putea noua inepție Gender neutrality (identitatea de gen) să penetreze atât de facil societatea? Puteau conceptele de „părinte 1” și ”părinte 2”, ori dilema sexualității (penis la bărbați versus vagin la femei) să stea vreodată sub semnul întrebării dacă aparatul de propagandă nu ne-ar fi tot repetat persuasiv că e politically correct?
Să amintim pseudo-pandemia cu măsurile ilogice ale distanțării fizice, purtării măștii medicale, salutul cu cotul, dezinfectării excesive, ale paravanelor de „pepsiglass” – niciuna fundamentată solid științific, dar toate asumate cu sfințenie în numele unor sloganuri de tip „să-i protejăm pe cei dragi”, ori vaccinarea argumentată prin „mă vaccinez pentru cel de lângă mine” – ar fi fost posibile toate astea fără să fie politically correct?
Și, at last but not least, războiul ruso-ucrainean care – iată! – crează mișcarea stand for Ukraine cu tot ce decurge de aici. O concentrare de emoții, de resurse fără precedent!
Dincolo de înțelegerea deplină a istoriei, a cauzelor conflictului militar, întreaga umanitate se mobilziează pentru cauza Ucrainei, se mișcă sume uriașe de bani, se alocă resurse logistice, oamenii sunt în delir mediatic pentru semenii lor refugiați din calea conflictului. Parcă toată planeta a încremenit într-un proiect absurd – Ucraina!
Nu e nevoie de niciun argument, atâta vreme cât propaganda ne spune că doar adevărul propagat de ea e politically correct, pentru că, de această dată, corectitudinea politică e mama tuturor corectitudinilor!
Or, ea nu e nici argumentație, nu e nici rațională, ci mai degrabă e agregare, acceptare a opiniei induse aproape psihedelic majorității. Corectitudinea politică nu vrea să te convingă apelând la capacitatea ta de a gândi critic, analitic, ci la dispoziția ta de a accepta mesajul așa cum îl percepe mulțimea – distorsionat de aparatul propagandistic. A fi, până la urmă, politically correct, înseamnă a fi obedient, a accepta tacit și comod tot ceea ce nu înțelegi pe deplin!
