Voi nu trăiți cu impresia că în ultimii doi ani tot ce am cultivat e ura?
Că un predictor global (dacă vrei, spune-i altfel, cum vrei tu) a creat un scenariu pandemic în care am studiat, fără voia noastră, tehnici sofisticate ale urii? Parcă am fi într-un sevraj psihedelic indus din care nu reușim să ieșim!
Că pandemia asta a scos la suprafață capacitatea noastră de a urî visceral orice, dar mai ales pe cel de lângă noi? Că, prin tehnici de manipulare aplicate asupra noastră, am ajuns să transformăm iubirea de aproape în ura față de el, chiar dacă în față îi vom spune că ii vrem binele? Așa ne-au educat în ultimii doi ani – să camuflăm cameleonic ura în grijă, preocupare, chiar și iubire. Și le-a reușit al naibii de bine. Ne-au naturalizat cu ura. Ura a devenit laitmotivul ultimilor doi ani. N-am știut să devenim mai buni, am căzut examenul solidarității mai mult decât oricând în istorie.
Pandemia a fost prima fază a experimentului.
Ne-au învățat să ne canalizăm ura, iar peste noapte au schimbat narațiunea, boala mileniului pășind afară din primul plan al evenimentelor, introdus fiind războiul. O nouă etapă, un upgrade în joc și studiul aplicat despre cum să ne canalizăm ura, de exemplu, asupra unui singur personaj (știți despre cine vorbesc, sunt sigur).
Coalizăm sub stindardul urii, ne mobilizăm ferm capacitatea de a urî total personificarea absolută a răului. Ne-au anulat gândirea critică, ne-au transformat în masă amorfă impregnată de ură.
Au reușit, cu întreaga mașinărie de propagandă, să ne inducă o perpetuă hipnoză, să nu mai discernem între ce e și ce nu e real, între ce e si ce nu e bine, să fim catatonici, să fim mereu confuzi și tot mai nepricepuți în discernământ.
Iar predictorul global nu se va opri aici.
Va gândi noi și tot mai eficiente tehnici de a ne face să ne urâm și mai mult, să urâm orice și cât se poate de mult. Și doar de noi va depinde dacă vom reuși să privim spre lumină, să ne ridicăm, să călcăm grumazul predictorului. Probabil o vom face, dar până acolo mai e cale lungă!
