Prizonierii în Africa
Nordul Africii a fost, în antichitate, inclus puterii romane și, ca atare, aici au funcționat instituțiile și legile care guvernau întreg Imperiul. Prizonerii de război aveau aceeași soartă cu a celor de dincolo de Mediterana. În restul Africii, suprafețe întinse erau în stăpânirea triburilor, cu viață primitivă și cu slabe influențe dinafară. Prizonierii proveniți din lupta dintre triburi erau cel mai adesea sacrificați, deși se cunoștea și fenomenul sclaviei, dar era puțină nevoie de sclavi, mai ale pentru triburile migratoare. Au existat însă și state puternice, între care Egiptul încă cu mult înainte de cucerirea romană, apoi Cartagina care s-au ales cu numeroși sclavi în urma războaielor purtate. Regii din interiorul continentului capturau sclavi și îi vindeau în Egipt, Asia și sudul Europei. Unul dintre sclavii vânduți a fost Esop.
În vremurile antice nu exista un comerț organizat cu sclavi, dar prizonierii luați în cursul luptelor duse de egipteni, libieni, fenicieni cu africanii negri și berberi erau adesea vânduți. Prizonerii africani nu aveau totuși soarta celor vânduți mai târziu în America. Pretutindeni în Imperiul Arab, războinicii africani cumpărați ca sclavi erau repartizați trupelor. Armatele arabe cuprindeau numeroase unități africane. Numeroși sclavi ajungeau chiar în funcții importante. (Jefferson Murphy, Istoria civilizației africane, E. Minerva, București 1981, p 107)
Și în interiorul continentului au existat state puternice precum a fost cel din Axum, (pe platoul Etiopiei). Regele Ezana care s-a urcat pe tron undeva între 320-330, a fost cel care a proclamat creștinismul ca religie de stat, dar care a purtat și numeroase războaie pentru consolidarea puterii.
„După aceea am ajuns la neamurile Kasu, iar la confluența râurilor Sida și Takazee am dat o bătălie și am luat mulți prizonieri. Și am ucis și capturat prizonieri, am aruncat oameni în apă și ostașii mei s-au întors vii și nevătămați (…) „Stăpânul cerului mi-a dăruit 214 robi bărbați și 415 robi femei, în total 629 robi, 602 bărbați uciși, 156 femei și copii uciși, în total 758 oameni uciși; totalul prizonierilor și a celor uciși, 1387, prada, 10500 vite, 51.050 oi”. (Jefferson Murphy, Istoria civilizației africane, vol I, Editura Minerva, București 1981)
Nestăpânita lăcomie europeană
Prizonierii proveniți în urma diverselor războaie dintre triburi sau state au devenit cu timpul tot mai mult o marfă, fiind vânduți arabilor de pe coasta de est și portughezilor de pe coasta de vest. Războiul nu se desfășura sub formele eroice și șovine din timpurile moderne și nu viza exterminarea de populații. Nici nu existau armate permanente, specializate, fiecare bărbat era posesor de arme și putea participa la război și, prin urmare, fiecare putea fi luat prizonier, după care devenea marfă. Portughezii au fost primii occidentali implicați în acest tip de comerț, dar apoi au venit și olandezii, englezii etc, în mâna cărora prizonierii aveau o soartă cu adevărat dramatică. Sclavul negru Equiano (n. 1745) povestește despre condițiile de pe vasul cu care a fost transportat în America:
„Strâmtoarea locului și căldura specifică climatului adăugate la mulțimea celor din interiorul vasului care ședeau atât de înghesuiți încât abia aveau loc să se întoarcă aproape ne sufocau. Asta a produs o abundentă transpirație, aerul a devenit curând irespirabil din cauza mirosurilor scârboase și printre sclavi s-a răspândit o molimă din care mulți au murit, căzând astfel victime ale nestăpânitei lăcomii – cum aș numi-o – a cumpărătorilor. Această jalnică situație a fost și mai mult agravată de rosăturile lanțurilor, care deveniseră acum insuportabile, și nu mai puțin de prezența dezgustătoare a hârdaielor (folosite ca closet), în care copiii adesea cădeau și erau scoși aproape sufocați, iar țipetele femeilor și gemetele muribunzilor dădeau întregii priveliști aspectul unei inimaginabile scene de groază”. (E. Jefferson Murphy, Istoria civilizației africane, p. 121)
Condamnați la galere
În perioada medievală, berberii din nordul Africii au luat numeroși prizonieri, în urma raidurilor pe Marea Mediterană, pe care i-au transformat în sclavi la galere, iar cei mai bogați, de origine nobilă, au fost oferiți pentru răscumpărare. Sclavii capturați de pirații berberi aveau un viitor sumbru. Mulți mureau pe vase în timpul călătoriei spre nordul Africii din cauza bolilor sau a lipsei de apă și mâncare. De obicei, bărbații erau supuși la muncă fizică grea iar noaptea erau băgați în închisori, numite bagnios, care erau adeseori supraîncălzite și supraaglomerate. Însă, soarta cea mai grea era a celor trimiși la vâsle, pe galere. Vâslașii erau înlănțuiți și nu avreau voie să-și părăsească postul. Mâncatul, dormitul, defecația și urinatul se desfășurau în locul în care erau înlănțuiți. Sclavii prizonieri care nu vâsleau suficient de bine erau biciuiți pe spinarea goală. (Lumea, 11 noiembrie 2020, în „Povestea europenilor răpiți de africani”). Unii prizonieri capturați de corsari aveau însă o soartă mult mai bună, fiind asimilați de societate, ajungând soldați ai sultanului de la Constantinopol, putând avansa în grad de ofițeri, chiar cu funcții importante.
Regele iudaic masacrează creștini
Uciderea prizonierilor, în același timp cu a civililor, avea în multe cazuri și motive religioase, deoarece era inacceptabil să existe și oameni de o altă credință și războiul era nimerit de a se proceda la purificare religioasă. Fanatism au născut toate religiile; creștinii au suferit din partea musulmanilor, budiștilor, animiștilor, la fel cum și purtătorii crucii au exterminat oameni în numele lui Isus, Domnul Păcii. Spre exemplificare prezentăm un caz puțin cunoscut, în care un rege, iudaic de religie, a persecutat pe creștini, masacrându-i și obligându-i să tracă la religia lui. Suveranul din Himyar (Yemenul de astăzi) îi scrie unui prinț arab la 30 ianuarie 1524 cum a reușit să elimine creștinismul din regatul său. Încă de la urcarea pe tron i-a masacrat pe etiopienii creștini instalați în capitala Zahar, transformându-le biserica în sinagogă. Ulterior a plecat cu o armată de 120 mii de oameni spre Nadjran, marea oază din nordul regatului. După un lung asediu, i-a obligat pe locuitori să capituleze, promițându-le că le va cruța viața. Dar nu și-a respectat cuvântul. A arestat notabilitățile, le-a confiscat bunurile și a ars osemintele episcopului decedat. A dat foc bisericii cu preoți cu tot.
Eșuând în tentativele sale de a-i converti pe locuitori la iudaism a poruncit să fie omorâți, mai întâi bărbații purtători de arme, apoi femeile. Este pomenit cazul unei femei, frumoasă și bogată, căreia i s-a oferit un răgaz de gândire. În cea de a treia zi, ea a ieșit în piața mare, împreună cu fiicele ei, gătită ca pentru nuntă, și a cerut supliciul suprem. Insultat de una dintre fiice, regele a poruncit să fie stragulate, să i se toarne mamei pe gât sângele lor, apoi să fie și ea ucisă. La sfatul marilor preoți, regele din Himyar i-a iertat pe ceilalți copii, pentru a fi crescuți în religia iudaică. (Magazin istoric, octombrie 1997, p 89)
Tratament sălbatic în lumea amerindienilor
În cele două Americi, prizonierii aveau de îndurat un tratament mai sălbatic decât în Europa creștină. Asta, pentru că acolo funcționau alte principii morale. Lumea indienilor din America era supusă în totalitate zeităților păgâne și manipulată de marii preoți. Erau, cei drept, și prizonieri transformați în sclavi, dar foarte mulți erau sacrificați pe altarele din marile temple spre a-i îmbuna pe zei. Împăratul aztec Moctezuma (secolul XV) continua să se războiască pentru a cuceri noi teritorii și pentru a strânge câți mai mulți prizonieri pe care să îi sacrifice zeului suprem. Dar, iată și o relatare teribilă din Imperiul Aztec, care arată până la ce proporții nemaiîntâlnite altundeva și la ce cruzimi recurgeau învingătorii împotriva prizonierilor:
„Preoții au înțeles că sosise clipa în care trebuia să fie aduși prizonierii. Aceștia înaintau într-o masă compactă, cuprinzând huaxteci, chichimeci, totonaci. Numărul lor părea infinit de mare. Înaintau încet, în rânduri de câte patru, iar coloana lor avea o lungime de peste șase kilometri. Într-o ordine desăvârșită, ei urcau treptele templului uriaș, până sus, la ultima platformă. Acolo erau așteptați de patru preoți, cu ajutoarele lor. Li se smulgea cămașa, apoi erau trași de păr astfel încât să dea capul pe spate; în momentul acela, un preot, ridicând cuțitul cu tăiș din obsidian, îl împlânta în pieptul victimei, smulgea apoi inima în care viața se mai zbătea încă și o oferea zeului nesățios, în plină lumină a soarelui. Trupul victimei se rostogolea pe treptele celeilalte laturi a templului, cea rezervată întunericului veșnic. În ziua aceea, de solemnă sărbătoare, Ahuizotl (Împăratul aztec) a sacrificat peste o sută de mii de prizonieri”. (Eric Leconte, „Uimitoarea civilizație aztecă”, Prietenii cărții, București 2000, p. 46)
De obicei, sacrificiile umane se făceau în timpul marilor sărbători dedicate zeilor. În luna a zecea, spre exemplu, era sărbătorit zeul focului prin sacrificii umane, fiind jertfiți prizonieri de război, care erau azvârliți în flăcări pentru îmbunarea bătrânului Huehuetocotl. (Florica Lorint, Georgeta Moraru Popa, Aztecii, p. 80).
Creștinii omoară prizonierii în America
Creștinii cuceritori nu s-au lăsat nici ei mai prejos în omorârea prizonierilor, dar fără a recurge la asemenea suplicii. În multe cazuri au intervenit preoții pentru a tempera excesele conchistadorilor. Dar nimeni și nimic nu l-a putut împiedica pe Pizaro, cuceritorul Imperiului Incaș din America de Sud, să provoace un masacru în care au pierit circa 30.000 de indivizi, soldați și civili. Însuși Atahualpa, conducătorul incaș, a fost spânzurat, deși i s-a promis viața în urma trecerii la catolicism. La fel a procedat și Fernando Cortes în Mexicul de astăzi, care, deși a fost bine primit de regele Moctezuma al aztecilor, a ordonat arderea pe rug a căpeteniilor și punerea în lanțuri a regelui. În urma atacului asupra capitalei Tenoctitlan (Actualul Mexico City), după un asediu de trei luni, a fost omorâtă întreaga populație masculină, nu s-au luat prizonieri, în așa fel încât „ultimul cartier cucerit era plin de cadavre care zăceau unul peste altul ca niște stive de lemne”. („Istoria culturii și civilizației”, Editura Științifică, București 1995, 252). Francisco Balboa, primul european care a văzut Pacificul în 25 septembrie 1513, a luat prizonieri din rândul băștinașilor cu care s-a luptat în traversarea Istmului Panama, pe mulți dându-i hrană câinilor.
Atrocitățile conchistadorilor
Eruditul umanist, călugăr dominican, episcop și cronicar Bartolome de Las Casas, marele apărător al amerindienilor, insista asupra atrocităților săvârșite de conchistadori:
„Creștinii puneau rămășag pe cine va reuși să taie un om în două, să-i reteze capul sau să-i scoată măruntaiele cu o singură lovitură de spadă. Apucând pruncii de picioare ei îi smulgeau de la pieptul mamelor și le spărgeau capetele izbindu-i de pietre sau aruncau mamele cu pruncii în râu (…) Ridicau șiruri de spânzurători în așa fel încât picioarele spânzuraților abia să atingă pământul și spânzurând câte 13 indieni pe fiecare, aprindeau focuri și îi ardeau de vii, spre gloria și slava Mântuitorului nostru și a celor 12 apostoli. Pe unii îi înfășurau în paie uscate pe care le legau de trup, iar apoi le dădeau foc (… ) Dresau niște câini fioroși care când vedeau un indian îl sfâșiau în bucăți într-o clipită. Și fiindcă uneori indienii ucideau câte un creștin, pentru un creștin omorât de indieni creștinii omorau o sută de indieni (…) În regatul Yucatan aflându-se un spaniol cu câinii săi la vânătoare de iepuri și neîntâlnind vânat i se păru că dulăilor li se făcuse foame; luă un copil din brațele mamei și cu un pumnal îi tăie în bucăți brațele și picioarele dând fiecărui câine porția sa de mâncare, după care trupul copilului îl aruncă să fie mâncat de toată haita”. (Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației, p. 329)
Creștinii s-au bătut și între ei în lungi războaie pentru diferențele de doctrină, din care au rezultat numeroase ucideri și maltratări. Dar despre aceste fapte „creștinești” în reportajul următor.
Foto: rol ilustrativ / sursa: Google
- VEZI SERIA AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
