ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (II)

UN TROLEIBUZ NUMIT CAR MORTUAR…

A. „SE SPUNE CĂ CELE MAI IMPORTANTE LUCRURI ÎN VIAȚĂ NU POT FI ROSTITE, DOAR SCRISE…” –

a declarat recentul laureat al Premiului Nobel pentru literatură, norvegianul Jon Fosse… Am resimțit adânc înțelesul celor spuse de acest scriitor, pot chiar spune că am avut acel ciudat sentiment de deja-vu: cea mai șocantă imagine pentru mine, de „atunci”, din Decembrie ’89, a rămas un… troleibuz… care ducea la locul de veci (viitorul cimitir al martirilor revoluției)… un sicriu. Sicriul era încă deschis, capacul era alături, cărat separat… Era o foarte tânără victimă, împușcată pe stradă… nu mai știu, în Timișoara sau în București… Era zloată… Reportajul TVR- „liberă” m-a lăsat fără grai, înțepenit „în cuget și simțiri”! Erau atât de mulți morți, victime, martiri, încât serviciile de pompe funebre nu mai făceau față… În cazul menționat mai sus, se mai zăreau în acel troleibuz doar câțiva oameni: părinții și câteva rude, vecini (probabil), toți împietriți… Nu se vedea clar de erau și alte sicrie și alți oameni, aduși până la transfigurarea abstractă a durerii, disperării…Traseul acelui număr de troleibuz trecea pe lângă locul ales de municipalitate pentru cei căzuți din inocență, direct în necuprinsul nimicului, așa că bieții oameni… și-au dus și ei fiica, cum au putut… Era o paradoxală „stare de normalitate” ce se dădea pe sticlă atunci… Sunt sigur că mulți dintre noi au văzut acele imagini și – dacă mai trăiesc – și le amintesc cu siguranță; așa ceva te marchează pe viață… Este tabloul Guernica, nu memorabila pictură a lui Picasso, ci imortalizarea tragediei unui „război civil” din România anilor 1989-90 – Guernica României…

B. „OAMENI, OAMENI, OAMENI… CONTINUAȚI SĂ PUNEȚI ÎNTREBĂRI!…”,

parcă așa se intitula un montaj dramatic după Adrian Păunescu, văzut pe scena „Naționalului” din Cluj, prin 1978… „Nu-mi place acest om, dar îmi place poezia sa”, tot parcă așa se exprima cândva Eugen Barbu, la adresa lui A. Păunescu. Subscriu. Doi oameni de litere valoroși dar și controversați (ca oameni…). Jon Fosse are dreptate: sunt amintiri-imagini ce rămân „ne-cuvinte” iar „ne-rostirea” lor se pervertește mai târziu în … scrieri… În aproape 34 de ani s-au adunat nu munți, ci „lanțuri muntoase” de amintiri, relatări, mărturii ale supraviețuitorilor, probe (?), „dosare”, fotografii, secvențe filmate pe viu, declarații de martori, comentarii în mass media, dezbateri, interpelări parlamentare (?), lacrimi… multe lacrimi de durere, reacții cinice… („Ce, au fost descoperiți adevărații asasini ai lui J.F. Kennedy?”)… un caleidoscop de reacții – de la noi și de aiurea… și? Au „plătit” doar cei din categoria „Acarul Păun”, de teapa celui ce declara în instanță că „am fost un dobitoc”. Adevărații vinovați fie s-au dus liniștiți de pe lumea asta, fără ca nimeni să le impute ceva, fie mai zac prin cotloane tenebroase, unde își „papă” liniștiți pensiile (nu în puține cazuri, „astronomice”, sfidătoare!)… Au rămas întrebările pe care ni le punem cu toții obsesiv și… atât. Admirația nedisimulată a Vestului s-a „decolorat” până la oroare și scârbă, având în vedere evenimentele ce-au succedat fatidicului (sau eroicului?) an 1989… evident, în România…

C. „JUSTIȚIA: OARBA CARE VEDE CE FACE” – un aforism al lui Tudor Mușatescu…

Peste ani, la cursul meu de Logică juridică, am fost întrebat de un student, „care este deosebirea dintre dreptate și justiție?” Mărturisesc că
nu am știut ce să-i răspund. Puteam recurge la o  „savantă” pledoarie cu „subtilități” semantice, dar nu am făcut-o. Pentru că, nici în ziua de azi, nu sunt într-o claritate deplină… Ciudat, în principalele limbi europene, atât termenul de „dreptate” cât și cel de „justiție” se traduc prin justiție (justice, Gerechtigkeit, giustizia, justicia…). La noi, în limba română, se simte ne-rostita deosebire… La noi, Justiția nu a fost „oarbă”, ci de-a dreptul „chioară”, mioapă, de o „cecitate patologică” cu iz de oportunism politic, tipică acestor meleaguri și acestor ultimi ani. S-au jucat niște „scenete” ce amintesc de Capriciile lui Goya… S-au plătit „polițe” vechi, s-a lăsat cu „pupături Piața Endependenței”, au răbufnit ranchiuni ascunse, s-au „reglat conturi” în cel mai pur stil mafiot, au acționat „PCR – pile, cunoștințe și relații”, s-au pus în scenă mascarade, au răbufnit atavisme… totul spre deliciul unei „anumite părți a presei” – așa cum aveam să remarc și aici, în U.K., accesând mass-media timpului. Față de alte popoare europene, care s-au descătușat de socialismul comunistoid, noi am trecut – în ochii lor – de la eroismul tragic, la grotescul balcanic-levantin. Piața Universității, Tărgu Mureș, mineriadele, alegerile soldate cu 90% „pro”, în „Duminica orbului” din 1990… Mimarea „democrației” într-un Parlament supra-aglomerat de niște „nimeni”, presărată cu scene tipice de mahala dâmbovițeană, populată cu personaje ca în Hieronymus Bosch… acesta a fost „peisajul” social-politic (și economic!) din ultimele trei decenii de la noi… De peste 30 de ani, în preajma Crăciunului (16-22 decembrie), se repetă același „ritual” al amintirilor, al regretelor, al indignărilor, al punerii la nesfărșit de întrebări… aceleași întrebări obsedante…

D. „MĂMĂLIGA NU EXPLODEAZĂ” DAR A EXPLODAT TOTUȘI ȘI S-A USCAT APOI, PE UNDE S-A ÎMPRĂȘTIAT…

„Cui prodest?” Personajul Viola din piesa lui Shakespeare – „A douăsprezecea noapte” rostește: „Vai, fragilitatea, bat-o vina! Noi am greșit!” Deci, cine e de vină?

– În primul rând, noi, poporul român! Cu noi trebuie să începem… Oricât ar fi de dureros…Pe de o parte, ne lăudam cu istoria noastră eroică, cu interminabilele lupte pentru neatârnare și libertate; pe de altă parte, ne complăceam plângăcios în „nedreptatea istoriei” ce ne-a așezat la confluența fatidică a trei mari imperii – cel habsburgic, cel rus și cel otoman. „Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie”. În anii de după 1945, se pare că nu ne-au spus nimic: Berlin – 1953, Budapesta – 1956, Praga – 1968, Gdansk și Gdynia -1970, Praga – Charta ’77, Mișcarea
„Solidaritatea” a lui Lech Walesa – anii ‘80 …E drept, am avut și noi „evenimente” – Valea Jiului, Iași, Brașov – premergătoare Timișoarei ’89, dar s-au estompat și au trecut în negura uitării cu complicitatea indiferenței, comodității noastre, bălăcelii în noroiul lui „mai rău să nu fie”, „putea fi mai rău”. Da, noi suntem de vină ! Inclusiv eu, care fac parte din generația celor născuți după 1950. Palida „deschidere” de după 1965 (începută, paradoxal, de Gheorghe Gheorghiu-Dej, nu de Ceușescu! – vezi „Declarația din 1964”) s-a „închis” de două ori: la începutul
toamnei lui 1968, când s-a zbârlit „ursul rus” la lătrăturile subțirele ale „cățelului” de Scornicești, apoi după prima istorică vizită a micului „patruped” în țări socialiste „frățești” din Asia (mai ales China și Coreea de Nord). A trebuit să vină un pastor reformat – Laszlo Tokes – ca să
aprindă „flacăra” și în România? Deci, nu românii au pornit „Revoluția” din Decembrie 1989 ! Cel puțin, aceasta este imaginea din Vest, implicit Regatul Unit !… Așa să fie oare? Întrebare, alături de mii și mii de alte întrebări…

– În al doilea rând, „clasa politică” românească din intervalul ’47 – ’89, dacă a existat totuși așa ceva… în afară de lingăii fripturiști ce-au trecut, peste noapte, de la sărăcia ineptă la confortul nomenclaturist… Prostu’ nu-i prost destul, dacă nu-i și fudul… În sânul acelei nomenclaturi apare un personaj bizar – jurist de formație dar vânător pasionat (la propriu!), prin activitate – Ion Gheorghe Maurer. A fost mult timp Prim-ministru, sub Ceaușescu, proaspăt uns Secretar General (atunci, încă, „prim-secretar”). Am mai scris aici, nu de foarte mult timp, de  „scena” (autentică, parol!) de la scara avionului ce-i aducea pe „cei doi” din primul mare „turneu” în China Populară , Coreea de Nord și alți „pretini” din Asia:  „Bă, Nicule, și ăștia au dat-o-n bară cu socialismul!”… i-ar fi spus primul-ministru, primului secretar… După ’89, într-un interviu, bătrân, decrepit, Maurer se lăuda – cu emfaza senilității – „Mă, io l-am pus pe Ceaușescu acolo „sus”, unde a ajuns”… După care, peste 24 de ani, a purces acolo „jos”…

Nu am nicio îndoială că, printre nomenclaturiști, se găseau și oameni lucizi, de bună credință, chiar de valoare, conștienți că erau conduși de un dement ce intra tot mai adânc în delirul patologic de grandoare, un analfabet cu tare genetice impregnate de ADN-ul unui tată alcoolic (care de beat ce era, i-a încurcat până și declararea zilei de naștere…). Nu am nici o îndoială că, doar puțini dintre ei – inepți, tot patologic -, mai credeau, sincer, în „idealul socialist” văzând și prin bezna zilei ceea ce sărea în ochi, trăgându-te de mânecă, la fiecare pas – ruina către care se îndrepta „glorios” țara… Și atunci, de ce? De ce nu au acționat când încă se mai putea? Doar din motivul că s-au complăcut în funcțiile lor și pe scaunele lor călduțe? De frică? De frică să-și piardă privilegiile, la care neam de neamul lor n-a visat? Nu am nici o îndoială că nu aici este răspunsul…

– În al treilea rând, întregul „clan” al Ceaușeștilor. Deosebirea dintre împărați și regi, pe o parte și Ceaușești, pe de altă parte, a fost că primii au domnit pe rând, în timp ce ultimii, au domnit toți deodată… spune un banc la modă pe „atunci”… Sunt sigur că această „curvă” de istorie nu a mai văzut așa ceva: doi analfabeți, ajunși la puterea absolută (prin mijlocirea unei „camarile” nu numai iresponsabile, dar de-a dreptul criminale). Format – până la îndobitocire – de lozinci și schematisme de sorginte clar stalinistă, Ceaușescu trăia pe o altă lume. România multilateral dezvoltată devenea o țară multilateral subdezvoltată… La ce au folosit atâtea fabrici și uzine, dacă produceau pe stoc și, până la urmă, inutil? Cine cumpăra produsele lor „cu grijă părintească” planificate? Era risipă curată de resurse. Ceea ce s-a vrut o dezvoltare armonioasă a teritoriului, s-a dovedit un dezastru: mutări forțate de populație dintr-o regiune în alta, calificări la locul de muncă după procedeul „repede înainte”, soldate cu o populație muncitorească fără nici o tradiție și sub-calificată la cerințele secolului XX! Degeaba se mai clamează – și azi! – ca s-a format o forță de muncă bine calificată… Acest lucru se vede la majoritatea celor ce au tulit-o în Occident, cu prima ocazie: ce pretindeau că știu să facă și ce puteau efectiv face, la pretențiile economiilor occidentale. Puțini, foarte puțini dintre ei au reușit și „s-au așezat”, acesta este adevărul! Îi văd cu ochii mei, aici, pe malurile Tamisei și ale Medway-ului… Ce dacă în Silicon Valley se vorbește curent românește? Performanțele celor cu care ne mai lăudăm, nu se datorează decât în mică parte școlii românești – este efortul lor personal, dublat, e drept, și de talent, dar cizelat la școala vieții occidentale…
S-au construit monștri de cartiere de locuințe pentru „clasa muncitoare” dar, nu pentru binele ei, ci pentru un mai bun control al ei. Menținerea populației într-o sărăcie cronică, ruralismul medieval conservat și extins și în mediul urban, ochelarii de cal ai ideologizării continue, produsă de către partidul-stat (oximoron!), izolarea de lumea exterioară, apăsarea permanentă a lipsurilor, „economiilor și raționalizărilor”… și câte și mai câte „șmecherii” social-politice… toate acestea erau o armă teribilă, mânuită cu viclenie de clanul Ceaușeștilor. Iar „Cabinetul 2” – o altă monstruozitate, tot nemaivăzută în istoria cel puțin cunoscută – a tras imaginea României – și așa foarte șifonată – tot mai în jos și mai în jos.

Nu prea cred să fi existat un personaj politic feminin atât de detestat, oricât am răscoli „rahatul” istoriei. „Ovarășa” de la „cadre” tăia și spânzura după mersul glandelor ei interne, că de creier… Dacă tot a devenit tradițională sintagma cu „moștenirea grea a trecutului” , atunci acest „trecut” nu trebuie împins spre anii interbelici; nu România „burghezo-moșierească” este de vină pentru continuarea subdezvoltării și a sub-performanțelor prezentului. Vina aparține în cea mai mare parte clanului Ceaușeștilor. Povestea cu miliardul de dolari, vânturată la celebrul „proces”, este doar un mit. Ceaușeștii nici n-au avut nevoie de avere atâta timp cât averea lor reală era o țară întreagă cu o populație
întreagă de supuși sau robi. Atât de mult li s-a „urcat la cap” puterea, încât au pierdut și ultimul atom din simțul realității. Este o formă de patologie psihică întâlnită des în istorie, mai ales la unele capete încoronate, dar în acest caz, neaoș românesc, chiar că se aplică eticheta
„ca la noi la nimenea”…

Reveillere avea dreptate:  „Ceea ce considerăm dreptatea este, foarte des, o nedreptate comisă în favoarea noastră”…

Citește și:

• ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (I)