Mes Mousquetaires, en garde! (În gardă, mușchetari!)
Motto: „Ce-a ajuns țara asta… dacă până și președintele își caută de lucru <<afară>> ”… (din folclorul miticesc contemporan)
D. Conul D’Artagnan… față cu reacțiunea…
„Toți pentru unul, unul pentru toți!” Aceasta este deviza celebră a nu mai puțin celebrilor trei mușchetari. Mușchetari ce s-au dovedit a fi patru. Evident, în trilogia lui A. Dumas. M-am documentat serios, în tinerețe: dacă personajele au fost reale, chiar dacă purtau nume ușor diferite, dacă s-au întâlnit efectiv ș.a.m.d. Ei bine, investigațiile mele de atunci au arătat că Da!. Cu un amendament – metaforic spus: „parțial color”… Evident, fantezia debordantă a scriitorului francez a eclipsat atât de mult realitatea istorică încât nu mai știi ce să crezi… Evident, faptele lor „eroice” n-au existat, cel puțin după versiunea romancierului, dar având în vedere perioada când A. Dumas a scris (mijlocul sec. XIX), mentalitățile timpului, puseul de romantism ca va fi, mai târziu, alimentat și de „bovarism”-ul lui G. Flaubert etc., toate conduc către un anumit tip de literatură „ușurică” (Pace! Cornel Chiriac…), corespondent al teatrului de bulevard, dar deliciul unui anumit public… peste epoci!… Evident, britanicii mei pot fi mândri de a fi realizat cele mai reușite și spumoase ecranizări (succes comercial garantat!) lăsându-i pe franțuji cam mofluzi…
Am făcut această (lungă?) digresiune cu un scop precis: trebuia să-i găsesc prezidentului nostru, Iohannis von Hermannstadt, un context în care să se poată „destrăbăla” pe drumul său spre Bruxelles, spre înaltul scaun de potif (politic) al NATO… În triunghiul hiper-topologic format (acum) din Putin, Trump și Macron (alias Aramis, Porthos și D’Artagnan), Iohannis al nostru (al patrulea „colț”) este înnobilat doar de „aura tăcerii” a prea puțin vorbitorului Athos. In seinem Kampf avea de înfruntat obstacole aparent de netrecut. Dar nu aduce anul ce aduce ceasul… Pe meleagurile britanice (ca de altfel, în toată lumea romano-catolică și protestantă) s-au ărbătorit Floriile. Este anticamera sărbătorii Pascale. Prilej de bucurie și speranță. Numai că, în ultima decadă s-au produs o serie de evenimente ce schimbă radical atmosfera Europei, cel puțin… A avut loc întâlnirea la cel mai înalt nivel a șefilor de stat și guvern din U.E. S-a conturat posibilitatea ca Baza 57 Kogălniceanu să devină cea mai mare bază militară a NATO din Europa. În „coasta” rușilor și spre amețitoarea lor „bucurie”… Apoi, după ce Putin (alias Aramis) și-a sărbătorit cu fast o „victorie” de mult anunțată, la câteva zile este nevoit să decreteze Doliu național, în urma tragediei de la Crocus City Hall. Un atac terorist încă învăluit în mister și speculații „gârlă”, dar cu certitudinea celor peste 134 de morți și cam tot atâția răniți (în evidența de până acum…). Reacția „Leului britanic” a fost puternic temperată de vestea-șoc dată de Prințesa Kate în legătură cu boala gravă de care suferă. Presa tabloidă vehicula de mult această ipoteză, dar în acea zi de „vineri-neagră”, a devenit o certitudine. Comportamentul întregii suflări britanice (ca, de altfel, al întregii planete) a fost exemplar! Merită un comentariu aparte, un episod special…
Dar să revenim la eroul nostru principal – Iohannis von Hermannstadt, zis și Athos. De data aceasta, pus față-n față cu „fermentul” întregii trilogii a celor trei mușchetari, care sunt patru – D’Artagnan de Tarbes de Bearn… azi preschimbat în Emmanuel Macron… d’Amiens (Somme).
D’ARTAGNAN – „Aux armes citoyens Europeens!”…
Să ne lămurim. „Mușchetar” (nu muschetar!) era un ostaș din perioada de început a epocii moderne (sec. XIV-XVII). Acesta era înarmat cu o „muschetă” (sărea în ochi, arma, nu omul!), i.e., o armă de foc cu țeavă lisă și încărcare la gura țevii, premergătoare puștii. Mușchetar era de obicei un nobil care făcea serviciul într-o unitate de călăreți la curtea regilor Franței. Era considerată o mare onoare intrarea în acest corp militar de elită…
Al nostru mușchetar contemporan – E. Macron – Monsieur le President de la Republique, mai păstrează ceva din țâfna tipică pentru cocoșul galic – oricând gata să sară la bătaie ! Recent, fotograful oficial de la Elysees ni l-a prezentat într-o ținută demnă de Roky sau Rambo, recte, cu bustul gol, cu mănuși de box, lovind cu sete într-un sac de antrenament… Privirea-i piezișă nu prezicea nimic bun… Evident, (din nou!) presa „șugubeață” din Hexagon (Charlie Hebdo, Harakiri, Le canard enchaine…) n-a ratat ocazia: cea mai bună aluzie s-a făcut la Popeye- Marinarul și iubita lui Olive Oyl (oare, madame Brigitte?…), cu mușchii săi uriași datorită spanacului. („Spanac!” se mai spune și disprețuitor la adresa a ceva…). Dar cu ce a ieșit – strident! – în evidență „noul” mușchetar? De mai multă vreme, el pleda pentru constituirea unei armate „europene”, chiar dacă în „pijamaua” NATO. Să fie, pentru orice eventualitate… Ideea nu era rea, dar greu de transpus în realitate. Oricâte coordonări – după felurite „calibre” – s-au efectuat în Organizație, ele nu puteau, din principiu, transcende „moravurile” tradiționale ale unor armate naționale. Cel puțin în viitorul apropiat, taman când a devenit ceva stringent!… Răbufnirile amenințătoare ale mustangului Porthos, care vrea să pască din nou iarbă pe „plaiurile nesfârșite ale vânătorii”, i.e., pajiștea de la Casa Albă (ați ghicit, Donald-Duck!) au reamorsat proiectul lui D’Artagnan des Elysees: yankeul, ba îl scoate pe Uncle Sam, ba-l bagă la loc… în NATO… cu un asemenea „re-candidat” nu poți băga mâna-n foc pentru un viitor apropiat…(Cică, mai nou, s-a liniștit… „rămâne”…). A avut loc o trilaterală Franța-Germania-Polonia, unde s-a decis cumpărarea de armament de oriunde, pe speze proprii, spre a fi trimis în însângerata Ukraină. Apoi, vine reuniunea la nivel înalt de la Bruxelles unde problema a fost pusă clar (!), dar reacția țărilor europene a fost mai puțin „clară”… Una e să-ți exprimi deplina adeziunea la idee, alta este să o faci efectiv… Cert este – pentru noi – că Iohannis von Hermannstadt (alias Athos) a avut o ocazie minunată să dea „ochi în ochi” și „nas în nas” cu liderii europeni spre a le lua „pulsul”… Evident, contact direct și cu Mark Rutte – „contra-candidatul” său (?)… (nu era o premieră și cordialitatea diplomatică a primat). Bila albă majoră pentru Românica a fost punerea la cale a unei baze militare extinse a NATO, la Kogălniceanu – un fel de avanpost amenințător în coasta Rusiei. Dar, cel mai mare! Cu o „reacție” Putin & Co. așteptată. Surpriza a venit zilele acestea chiar din Românica, de la Casa Poporului: reacția isteroidă (la apogeu) a numitei „Șoșo”, de la „înalta tribună” a Parlamentului, de a fost nevoie să i se taie microfonul! (Comentarii pe marginea comportamentului „electoral” al PUR-ului și SOS-ului, vor veni în alte episoade…).
În acest nou context european, presa britanică a remarcat o serie de nedumeriri (să le spunem „enigme”?). Toate sunt legate de Rusia lui Putin. Voi încerca să le prezint într-o structură logică și nu într-o succesiune istorică, mai ales că subscriu integral:
(i) În dreptul internațional (mai ales azi) o stare de război între două sau mai multe state se declară fățiș. Rusia a tot ținut-o cu O.M.S. (operațiune militară specială) când a fost vorba de „denazificarea” Ukrainei și de „readucerea ei la patria-mumă”. Foarte recent însă, acest Aramis viclean de Putin & camarila recunosc că sunt în război cu vecinii lor de la Vest. Nici Rusia și nici Ukraina nu și-au declarat, reciproc, război! Niciuna nu a fost „ușă de biserică”, mai ales „Măreața…” Ca în bancul „Care este diferență între o găină?”…Răspuns: „Are două picioare paralele, mai ales stângul…” E drept, nici azi Rusia nu este în raporturi formale de pace cu Japonia… Există un armistițiu dar nu un tratat… lucrurile stau la fel între cele două state coreene. Deci, to’ași, se poate…
(ii) Sinistrul atentat de la Crocus City Hall – deși revendicat explicit de ISIS- K (Khorasan) – nu e recunoscut ca atare de către Kremlin?!… Mai întâi, cică, e mâna Ukrainei, apoi, cică e rezultatul alianței dintre ISIS-K și Ukraina??? Ba, chiar și Kievul vine cu o versiune fantasmagorică (deși mai puțin incredibilă!) – e un aranjament al Rusiei împotriva propriului popor (victimele nu contează, sunt doar statistică – vorba lui Stalin). Totul trebuia să justifice o nouă și mare mobilizare a poporului ex-sovietic pentru „victoria finală” sau … „soluția finală”… Nu a contat nici faptul că U.S.A. și U.K. au atenționat – din timp! – (pe căi diplomatice, prin canale de intelligence, ba, chiar prin mass-media): „se coace ceva!” Cu un dispreț „suveran”, Putin a luat-o drept tentativă de a bruia „fericita re-alegere” a lui Fuhrer-Zar…
(iii) Nimeni nu poate explica, mai departe, niște „lucruri”: Pe de o parte, cum dracu’ a putut o grupare de fanatici islamici (fie organizații disparate, fie „lupi singuratici”) să cadă la „înțelegere” cu un stat creștin (majoritar ortodox dar și semnificativ, catolic), condus de un președinte cu ascendență iudaică? Pe de altă parte, chiar cazul „teroriștilor” (din Tadjikistan): s-a vorbit mult de „perfecta organizare, coordonare etc.” a atacului… dar! – nu erau sinucigași „de profesie” cum le stă bine unor astfel de „ași”?… au reușit să o tulească spre a fi capturați destul de repede la peste 400 km (?), pe undeva spre frontiera ucraineană sau belarusă… Mai mult – cu cinism o spun, Doamne, iartă-mă! – „bilanțul” e „modest” la o astfel de pretinsă organizare! Văzându-i pe sticlă, în ciuda faptului că arătau „bătuciți” rău de tot, nu mi s-au părut niște „profesioniști în meserie” (doar 5000 $ de căciulă?); mai degrabă niște nenorociți picați ca musca-n lapte… Zău așa! Unde i-o fi găsit rusnacii? Repet, „bilanțul” victimelor trebuia să fie mult, mult, mult mai mare, având în vedere anvergura evenimentului, momentul „istoric” ales și, mai ales, ținta strategică scontată – dărâmarea Rusiei creștine, dușman de moarte al islamului…
(iv) Rusia insistă că este în război cu NATO! Din nou, fără „declarație”. Nu a atacat ea Ukraina, ci invers (!!!) : statul de la Vest, recunoscut internațional ca atare (inclusiv de „Măreața…”) a obligat Rusia „să se apere” în fața propensiunii lumii occidentale de a instaura o superioritate definitivă a Vestului asupra Estului… E nevoie de o nouă ordine internațională care pune sub semnul întrebării toate tratatele, pactele, organizațiile internaționale etc. de după al Doilea Război Mondial…
Aici reapare „înfoiala galică” a D-lui D’Artagnan des Elysees… Partidul său, inițial numit „La Republique en Marche”, apoi „Renaissance”, nici socialist, nici gaullist, noul său premier – Gabriel Attal (care, în premieră absolută în istoria recentă a Franței și spre marea oroare a pudibonzilor din Hexagon, și-a mărturisit deschis orientarea sexuală – pardon, de gen!) toți vor o revigorare a poziției Franței în Europa și în lume. I-a zgândărit serios ironia lui Putin (Aramis): primirea lui Macron la Kremlin a fost o continuă umilință pentru francez (toată lumea cunoaște scena cu masa lungă și distanțarea suverană a Fuher-Zar-ului), apoi – poate și mai urzicător! – faptul că Franța se simte profund frustrată de pierderea pozițiilor sale în Africa, în favoarea rusnacilor. Cel mai tânăr președinte de la Napoleon I încoace nu mai putea suporta un asemenea afront! En garde, Russie!
Cum mini-seria noastră e totuși dedicată lui Klaus Iohannis – aspirant la șefia (politică) a NATO – să-i dăm cezarului ce-i al cezarului: inoportunitatea auto-proclamării sale drept „candidat”, cu riscurile ridicolului de rigoare… Dar, să trec în revistă posibile argumente și contra-argumente:
- Baza 57 M.K.: o asumarea foarte îndrăzneață a României. Dar: ea va fi operațională la anvergura scontată ceva mai târziu (poate ani?); războiul e la ușa noastră și tot pe ajutorul străin (circumstanțial) trebuie să contăm.
- Conducerea militară operațională a trupelor NATO (trecătoare, nu încă staționare, in a long run) este asumată de către Franța iar colaborarea militarilor români cu cei din restul țărilor NATO este O.K. (să fie oare doar declarații de conveniență?). Dar: zgândărirea orgoliului nemăsurat al Rusiei, nu atât prin înarmarea tot mai zdravănă a țării, ci prin asumarea pregătirii unor militari ucraineni (mai ales aviație) pe teritoriul românesc, ne expune la riscuri deocamdată insuficient estimate.
- Alocarea unui procent tot mai consistent din PIB-ul României pentru dotarea militară necesară în cadrul NATO este merituoasă și mai ales, recunoscută ca atare de Uncle Sam, ceea ce nu e deloc de lepădat. Dar: efectele efortului totuși mare depus de România se vor vedea ceva mai târziu și… acuma arde!
- Este logic, moral, politically corect ca și o țară din Est să aibă la conducerea NATO un reprezentant (cu excepția adjunctului M. Geoană, acest lucru nu s-a prea întâmplat până acum). Dar: așa cum am mai afirmat anterior, în această chestiune nu e vorba de o țară ci de personalitatea unui individ; deși prevalează postura de civil, fiind vorba de o conducere politică și nu operațional-militară, în contextul strict actual (stringent!) ar fi nevoie de cineva care să aibă măcar tangență cu rațiunea militară; de Mark Rutte nu prea știu mare lucru la acest capitol, dar, în ceea ce-l privește pe Iohannis (Athos), știu că nu are astfel de calități. În plus, nu-i nevoie să fii în București pentru a lua astfel de decizii importante. Poți fi și la Bruxelles; atâta timp cât yankeii nu mai par dezinteresați de NATO-Europa (să-l lăsăm pe Donald-Duck cu aiurelile lui!), tot la Washington se vor lua deciziile majore.
- Exceptând Franța și Marea Britanie – puteri nucleare – care dintre țările tradiționale din Vest se remarcă prin ceva deosebit (militar vorbind)? Poate Germania, dar aici nu putem șterge cu buretele reticențele sale din motive pe care le cunoaștem cu toții. Predilecția acestor două mari puteri pentru liderul olandez e dictată mai degrabă de un reflex tradițional. Țările din Est (mai ales cele ce au și fost membre ale Pactului de la Varșovia) au atu-ul cunoașterii mai bune a „inamicului”. Ceva de genul: Mircea cel Bătrân îi știa mult mai bine pe turcii otomani decât înfumurații cavaleri de Malta… Dar: Războiul modern (dacă va rămâne în limitele convenționale – ceea ce mă îndoiesc profund!) este tributar 99% tehnologiei avansate, ceea ce nu a fost cazul trupelor Pactului de la Varșovia… Nu mai vorbesc de așa-zisul război hibrid care este orice numai război clasic nu!…
Am obosit… argumente pro și contra se pot înșira la nesfârșit, cât e ziulica de mare… Într-o țară ca Românica, unde „emulația alegerilor” nu poate scăpa de tradiția străbună în istericale, scandalagisme, aranjamente de culise de toată comicăria, demagogie incurabilă, perfect surprinsă de al nostru Nenea Iancu, se poate întâmpla orice, oricum și oriunde (și pe teritoriu și în diaspora)… Nu m-ar mira ca „Șoșo-Bau-Bau” să ajungă în fotoliul atât de râvnit de la Bruxelles… Ce vorbesc?!… Dacă husband-ul o deposedează de numele de care este atât de mândră, printr-un „divorț reușit”, ei bine nu este absurd să vedem o Iovanovici în „Biroul Oval”, din noiembrie, braț la braț cu un alt dezaxat – Donald-Duck!…
Citește și:
- ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (XX). De la statuia lui Samuel von Brukenthal la Manneken-Pis
- ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (XIX). Avea explozibil Bomba-Iohannis?
- ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (XVIII). Bomba-Iohannis a explodat! A făcut fâsss…
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
