Limbajul este un organ, la propriu, viu. Crește, evoluează, capătă noi sensuri, suferă modificări genetice, degenerează. Poate devora sau poate ucide. Limbajul trebuie să fie liber și la liber. Ne țiuie urechile când auzim clișee de tipul „o doamnă nu înjură”, „copiii nu trebuie să audă”, „trebuie să vorbim frumos despre oamenii din jurul nostru”, mai ales în presă. Limbajul, ca oricare alt gest uman, este supus cenzurii. Autocenzurii, cenzurii conjuncturale, cenzurii sociale, cenzurii morale, cenzurii lexicale, cenzurii profesionale. Astfel, ajungem în punctul de a ne întreba ,,ce și cât mai rămâne din el? Câte resurse regenerabile mai are? Cum poate evolua? Până unde?”
În presă, mai ales în presa scrisă, cea mai importantă celulă este lexicul. Bogăția limbajului și capacitatea de a fi folosit influențează atât reușita cât și impactul comunicării. Orice jurnalist de presă scrisă poate eșua dacă nu cunoaște sau cunoaște aproximativ sensul cuvintelor, dacă le folosește în contexte improprii, dacă le propagă clișeic pentru că, în alt context și într-o altă împrejurare, au dat bine. Clișeele de presă sunt cele mai dăunătoare limbajului. Sunt generatoare de blocaje lexicale. Gravitatea constă tocmai din motivul reciprocității care există între limbajul de presă și limbajul uzual al societății, al masei spre care este direcționat mesajul de presă.
Limbajul de presă trebuie să fie adaptabil și, la modul ideal, personalizat. Limbajul de presă trebuie, obligatoriu, să fie la îndemâna celui care scrie și facil în sensuri pentru cel care citește. Nu orice abatere de la normele limbii române literare trebuie sancționată. Normele trebuie să fie influențate de context, de stil, de cei cărora li se adresează.
Libertatea de exprimare este o sabie cu două tăișuri într-o societate în care lipsa de educație și de deschidere sunt puncte vulnerabile. Oamenii trebuie să accepte că limbajul evoluează și se adaptează. Oamenii trebuie să facă diferența între limbaj ( în sensul lui propriu) și stil de comunicare. Stilul de comunicare este o deviație personalizată din aceeași rădăcină a limbajului. O materializare subiectivă influențată de resursele individuale ale autorului, de capacitatea sa de a gestiona lexicul. Stilul este singurul element al comunicării care transmite cu adevărat mesajul. Atenția cititorului nu este captată de informația în sine ci de stilul în care i-a fost comunicată.
Presa scrisă nu este afectată intrinsec de reacția și atitudinea cititorilor. Reacțiile pozitive sau negative pot influența cel mult stilul abordat în media sau șansele de a rămâne o sursă credibilă de informare. Dăunător pentru presă este, însă, limbajul de lemn și propagarea lui clișeică. Astfel, mesajul transmis afectează iremediabil impactul comunicării și, mai mult, îi ciuntește cititorului libertatea de a se exprima inducându-i, involuntar, limbajul clișeic.
Preiau totuși clișeul că „presa, pe lângă rolul său de informare, are și un rol de educare” și asta numai în măsura în care îmi poate genera un prilej de a face o anume precizare: da, presa are rol de educare dar în subsidiar. În relația cititor-presă, se aplică același principiu de reciprocitate de care pomeneam între limbajul de presă și limbajul uzual. Este un schimb mutual de resurse de limbaj. Un troc în sensul pur al termenului. Dacă presa propagă pe diferite căi, orale sau scrise, un limbaj tip, clișeic, nu face altceva decât să impună fie sisteme ideologice, fie subsisteme, ce țin de putere și autoritate, cum ar fi subsisteme economice, tehnologice, politice sau culturale. Or, dacă face asta nu poate fi exponenentul educației ci, cel mult, al manipulării. Educația presupune libertate și, în primul rând, libertatea limbajului.
Esențial pentru autorii articolelor de presă este să-și definească stilul. Să improvizeze lexical numai dacă au capacitatea de a stăpâni limbajul. Să ieși din tipare în presă , presupune asumare. Aceeași asumare trebuie să vină inclusiv din partea cititorului. În orice context, pe orice subiect, singurul principiu aplicabil este cel al reciprocității. Limbajul social folosit de autor trebuie să-și găsească un corespondent în social. Autorul își asumă riscul de a fi neconvențional în exprimare iar cititorul își asumă riscul de a accepta neconvenționalul.
Este dăunător pentru presă și pentru societate deopotrivă să acționeze pe principiul „luat la grămadă”. Nu, nu trebuie ca în fiecare ziar să apară aceeași informație, aceeași știre. Nu, nu trebuie ca în fiecare ziar să se folosească același tip de limbaj. Nu, nu trebuie! Pentru presă acest principiu mutilează tocmai libertatea pe care și-o proclamă. Pentru cititor acest principiu nu face altceva decât să îngrădească libertatea pe care și-o dorește.
Când autorii se exprimă liber, gândesc liber, se simt liberi. Libertatea lor este libertatea gândirii și exprimării sociale. Orice formă de libertate este o șansă la identitate. Ruperea limbajului personal de cel de masă, chiar și de cel literar sau convențional, definirea stilului de comunicare (chiar și în presă) ar trebui să fie singura așteptare pe care un cititor să o aibă de la omul de presă.
