Muzeele vii – enclave ale culturii tradiționale în lumea de azi. În dialog cu Alexandru Pop Zărăndean 

„Cred că mai mult ca orice avem nevoie de a ne găsi identitatea.”

Cu câțiva ani în urmă, am revizitat Maramureșul, una dintre zonele pe care (încă) le-am putea numi adevărate muzee vii ale României. Am descoperit aici două modalități în care tradiția poate rămâne un fenomen viu: una exprimată în viața de zi cu zi și în preocupările oamenilor; o alta, născută (după cum povesteau țăranii cu care am vorbit) în urma încercării eșuate, de după revoluție, de a-și croi un drum nou în țări străine. Întorși în țară și văzând interesul evident al străinilor care vizitau Maramureșul pentru tradițiile locale, unii dintre țărani au avut ideea genială de a-și transforma casele bătrânești în muzee și de a prezenta totodată turiștilor obiceiuri străvechi.

Pe acești oameni i-a salvat astfel conștiința că într-o lume care și-a pierdut rădăcinile, supraviețuirea lor poate fi măcar parțial rezolvată prin păstrarea intactă a unui mod de a fi care în Europa a pierit demult: lumea bunicilor și a străbunicilor noștri.

Alexandru Pop (Zărăndean) este un nume care nu mai are nevoie de prezentare, nici pentru locuitorii Aradului, dar nici la nivel zonal sau național. El se înscrie, prin întreaga sa activitate, în linia celor pe deplin conștienți de caracterul cu totul special al modului de a fi tradițional, precum și de frumusețea acestui „om deplin” (cum se exprima Noica despre Eminescu) al culturii românești tradiționale, care e țăranul român.

Citind câte ceva despre biografia și preocupările sale sau urmărindu-l pe youtube, îți poți da cu ușurință seama că în spatele acestui nume („Zărăndean”) nu se ascunde doar dorința de a indica o zonă de proveniență. Omul despre care vorbim pare a-și dilua individualitatea până la a deveni nu doar purtătorul unui mesaj despre cultura tradițională românească, dar mai ales, prin tot ceea ce întreprinde, emblema lui vie. Preocupările, viața, modul de a trăi al lui Alexandru Pop Zărăndean nu sunt expresia, așa cum se întâmplă cel mai adesea azi, a imaginii omului de succes de dragul succesului. Ele reprezintă concretizarea, reactualizarea unui mod de a fi revolut, dar care a dat (și dă încă) identitate unui neam.

Într-o epocă a calculatoarelor, a înaltelor tehnologii de tot felul (care aduc beneficii materiale corespunzătoare), preocupările de a reînvia o lume demult apusă pot apărea de neînțeles, în special pentru majoritatea tinerilor de azi. Tocmai din acest motiv l-am rugat pe domnul Alexandru Pop Zărăndean să ne dezvăluie câteva dintre motivațiile adânci care l-au îndreptat înspre asemenea preocupări.

J.F.: Ați avut o evoluție relativ sinuoasă în plan profesional, cu atât mai mult cu cât prima opțiune a fost spre domeniul medical (deci științific), iar apoi a avut loc o întoarcere spre partea opusă, cea artistică. Cu siguranță a fost acolo un resort interior secret care să fi produs o asemena mutație. Care anume?

A.P.: Vă mulțumesc mult pentru cuvintele frumoase rostite la adresa mea! Le apreciez.

Într-adevăr, am avut un parcurs profesional destul de greu și anevoios. Am iubit dintotdeauna tot ceea ce înseamnă viața de țăran: cântec, grai, port, meșteșug, obiceiuri, tradiții, dar crescând într-o religie neoprotestantă nu am putut să-mi manifestez aceste pasiuni, ele fiind considerate un păcat. Copil fiind, n-am avut știința și puterea să așez fiecare lucru la locul său și să înțeleg lucrurile la un nivel profund, așadar mi-am reprimat (parțial), cel puțin de ochii celor din jur, aceste pasiuni, deși în interiorul meu au clocotit dintotdeauna și mereu.

Ajungând la etapa la care trebuia să-mi aleg o facultate, din cauza mentalității în care m-am format, nici nu am îndrăznit să gândesc că aș putea alege să-mi urmez simțirea. Nu știam că în această viață este bine să te construiești pe pasiune și pe aptitudini, astfel să poți oferi tot ceea ce ai mai bun cu ușurință și dedicare.

Am ales Facultatea de tehnică dentară din Timișoara, nu din pasiune ci din pricina faptului că am o manualitate bună și pentru că știam că se ,,câștigă bine”, astfel să am și eu o meserie bănoasă, așa cum ni se spune că trebuie să fie. Am intrat la această facultate, dar mi-a fost foarte greu, psihic. Eram într-o depresie continuă, simțeam că nu-mi îndeplinesc menirea și nu sunt pe drumul meu.

Din anul doi de facultate nu am mai rezistat a mă opune chemării interioare, așadar am mers la Facultatea de muzică din Timișoara, am dat admitere, am intrat, și din acel moment pot să spun că am început să înfloresc și să fac ceea ce simt.

J.F.: Am înțeles că, prin naștere, aparțineți Sebișului, dar ați copilărit într-o localitate apropiată. Unde anume și ce impact a avut această primă experiență de viață asupra viitoarelor preocupări?

A.P.: Sunt născut și crescut în Sebiș. Chiar dacă este un orășel, am avut părinți și bunici mutați în Sebiș de prin satele din apropiere: mami, din Păulian, tati, din Laz și viața ne-a fost organizată ca la sat, pot să spun. Mai mult decât atât, de-a lungul copilăriei și mai cu seamă a adolescenței mele, datorită pasiunilor legate de viața țăranilor, am colindat toate satele din jurul Sebișului stând de vorbă cu sute de persoane în vârstă, culegând informații și povești neprețuite din viața lor. Am avut ocazia de a-mi însuși mentalitatea lor, graiul zonei. Am deprins anumite meșteșuguri, am învățat strigături care erau descântate la nunți sau la jocul satului, cântece, obiceiuri…
Toate acestea și multe altele m-au îmbogățit. Sunt nespus de recunoscator pentru aceste lucruri. Datorită lor simt, cred și gândesc ceea ce cânt astăzi când vine vorba de folclor și muzica populară tradițională.

J.F.: Preocupările și talentele lui Alexandru Pop Zărăndean sunt multiple: deoptrivă interpret de muzică populară, culegător de folclor, actor (cu mare priză la public!), inițiator de proiecte cu tematică folclorică și multe altele. Puteți să ne spuneți câte ceva despre fiecare dintre ele, pentru că sunt puțini oameni capabili să adune în personalitatea și în priceperea lot atât de multe abilități. Din nou, în contrast cu tendința de hiperspecializare într-un domeniu, sau, chiar mai mult, în domenii de nișă, a societății de azi.

A.P.: Toate preocupările mele au la bază o pasiune. De fapt cred că e mai mult decât o pasiune, e o chemare. Cumva, cred că e nevoie ca în fiecare generație de oameni să se ivească câțiva de ăștia ca mine meniți să conserve și să predea celor care vin după ei valorile și cultura tradițională a neamului în care s-au născut. Atât documentarele pe care le-am făcut, culegerile de folclor, toată munca de teren, toate le-am făcut din pasiune, așa am simțit să fac.

J.F.: Cred că unul dintre proiectele pe care le îndrăgiți este cel referitor la prelucrarea cânepei. Am vizionat unul dintre filmulețele pe această temă, care mie mi se pare nu doar extrem de valoros din punct de vedere etnografic, ci și ingenios conceput sub raport estetic, adică cinematografic. Vreau să spun că depășește barierele unui simplu documentar prin unghiurile de filmare, felul în care secvențele alternează portrete de oameni, cu tablouri de natură etc. Cum s-a născut ideea acestui proiect și cum s-a împlinit el?

A.P.: Într-adevăr acest proiect este unul de suflet. Pot să spun că eram un copil în momentul în care l-am făcut. Resurse financiare – zero, dar am simțit foarte puternic că acest documentar e nevoie să-l realizez și să rămână în urma mea. Am împrumutat o cameră de fotografiat, care avea și funcția de filmare, de la un prieten și cred că peste 95% din cadre le-am filmat personal, cu ajutorul unui trepied achiziționat din piața de vechituri. Mi-a fost foarte greu să găsesc oameni disponibili, dornici de așa ceva și să le găsesc costume țărănești la toți. M-a ajutat foarte mult faptul că știam tot procesul prelucrării cânepii, din poveștile și demonstrațiile bătrânilor, așadar aveam întreg filmul realizat în imaginația mea încă de la început.

,,Povestea cămășii de cânepă” nu este un film realizat în mod profesionist. Acum, urmărindu-l aș schimba aproape tot dacă e să vorbim de realizarea cadrelor sau a montajului. În schimb acest film are POVESTE, o poveste care te fură și te aduce departe, la rădăcinile identității noastre ca popor.
Și așa cum spunea cineva, acest scurtmetraj este mai mult decât un documentar, poate fi considerat un document. Și – da, prin faptul că prezintă atât de bine întreg procesul prelucrării cânepii în sistem gospodăresc, va putea rămâne un document pentru generațiile viitoare care se vor îndepărta tot mai mult de frumusețea simplității de odinioară și care vor îmbrățișa un mod de viață ultra-tehnologizat pe care îl putem vedea deja.

J.F.: Este merituos faptul că încercați să promovați modul de a fi tradițional nu doar prin efort personal, ci și prin dorința de a împărtăși experiența dumneavoastră tinerilor și de a la cultiva interesul pentru fenomenul folcloric. Am înțeles că unul dintre aceste proiecte s-a desfășurat la Colegiul Național „Moise Nicoară”, unde există o clasă cu profil uman-filologie, care are un curs opțional de Cultură și civilizație tradițională românească. La invitația doamnei prof. Dr. Diana Șimonca, în cadrul acestui curs opțional ați încercat să-i învățați pe elevi câteva dintre secretele muncii și artei tradiționale. Cum au reacționat tinerii la o asemenea provocare?

A.P.: Probabil ceea ce prezint eu când vine vorba de satul românesc li se pare cel puțin caraghios. Pe majoritatea îi văd speriați, derutați, dezorientați, nedumeriți. Straiele populare, toată munca țăranului român, bogăția culturală de la sat e atât de departe de ceea ce trăiesc tinerii și copiii astăzi! Rețelele de socializare prezintă o cu totul altă lume și alte valori și idealuri, încât este foarte greu să pătrunzi în această lume a lor cu lucruri considerate demodate. Trăim o eră a superficialității, pe când costumul popular și întreaga cultură tradițională este încărcată de artă, bun gust, profunzime.

Este evident faptul că asistăm la un război psihologic menit să ne uniformizeze. Dacă odinioară cunoșteai un om după particularitățile modelelor de pe haine și știai cărui sat aparține, în zilele noastre nu-l mai cunoști nici macar din ce țară vine, toți suntem o apă și-un pământ.

Așadar, într-o lume ca aceasta privesc generația tânără cu înțelegere și sunt conștient că nu ai cum să lupți împotriva Instagram-ului, de exemplu, și nici nu simt să fac acest lucru. Totuși cred că este important să li se prezinte tinerilor această alternativă iar cei care consimt, se vor alătura.

J.F.: La final, câteva cuvinte despre mult îndrăgitul personaj Nană Piștoaie prin care aduceți atâtea zâmbete pe fețele oamenilor.

A.P.: Personajul ,,nană Piștoaie”  îmi dă ocazia de a mă bucura de una dintre cele mai mari pasiuni ale mele, actoria. De când mă știu am imitat oameni, am creat personaje sau tot felul de scenarii.
Trăind atât de mult timp în cultura acesta tradițională, având două bunici, ambele ,,personaje”, ca toate babele de la sat de altfel, n-am putut să nu sesisez potențialul umoristic care le caracterizează și să-mi doresc să-l pun ,,în scenă”. Cu mult timp înainte de a începe să postez aceste filmulețe în mediul online, în mod public, le cream și le trimiteam doar prietenilor.

Nană Piștoaie cea adevărată, pe numele ei Florița Păiușan din satul Păiușeni este o artistă și ea la rândul ei. Ea mă ajută mult în crearea textelor cântecelor pe care le interpretez și în multe dintre proiectele mele artistice. Cu acordul dumneaei i-am preluat ciufala, adică porecla numelui său care ea însăși este amuzantă și am dat viață acestui personaj care întruchipează gândirea, gestica, graiul și exprimarea tuturor babelor cu care generația mea și a celor dinaintea mea a crescut.

Video: Nană Piștoaie la bloc:

J.F.: Vă mulțumim și avem convingerea că întreaga dumneavoastră activitate își va avea contribuția sa la menținerea și promovarea în timp a valorilor tradiționale românești!