O oază de oroare în mijlocul unui deșert de plictiseală?

Câteva impresii în urma unei (ne)dorite ieșiri în oraș în prima zi de Crăciun. O frescă socială, un text memorialistic sau o incursiune în patologia minții – idem est (același lucru, la fel).

La scena nașterii Domnului amenajată în fața Teatrului Clasic din Arad un cuplu de rromi (posibil părinții, dar mai degrabă bunicii, raportat la etate) se răsteau cu voci cavernoase la o fetiță. Motivul, nu „poza” pe placul și la indicațiile lor. Mutată din stânga în dreapta și înapoi fetița încerca să le facă pe plac, dar cum răbdarea este o virtute, cuplul s-a plictisit rapid și exasperați de pretinsa stângăcie a fetiței au somat-o să iasă din țarc.

Imediat o altă fetiță s-a dus la poză. M-a frapat cum, de astă dată, totul s-a desfășurat atât de natural și liniștit. Când a terminat, fetița a mângâiat cu o gingășie fantastică spatele de plastic al unei oițe decorative. Mi s-a părut, pentru o clipă, că degetele ei firave se încurcă în blana animalului și percep căldura emanată de un corp în care palpită o viață.

Un băiețel cu mama lui de o parte a trecerii de pietoni. De cealaltă parte tatăl, ținând în brațe o fetiță. Băiețelul se găsea într-o criză de plâns. Printre tânguielile, vaietele și suspinele sale l-am înțeles că „vrea la tata”. Am traversat, iar odată cu noi a făcut-o și mama împreună cu copilul. Băiețelul urla acum realmente că „nu mai poate” (am dedus că-l dor picioarele, dar nu a verbalizat expres că se cere în brațe). Am depășit cuplul cu cei doi copii, dar minute bune în spatele nostru am continuat să-i auzim. Tatăl, fără a lăsa vreo clipă fetița din brațe, spunea doar că „imediat ajungem la mașină”. Mama, pe un ton glacial, tăios, repeta întruna: „așa îți trebuie, dacă nu mă asculți.” M-a frapat lipsa totală de empatie a acestor părinți, absența unui gest de calmare (o mângâiere, un sărut) sau măcar rostirea unor cuvinte de liniștire, de alint. Mi-au venit atunci în minte niște practici eugenice pe care prefer (aici) a nu le detalia.

Episodul mai sus relatat a fost surprinzător de rapid disipat și înlocuit de un altul.

Am fost depășiți de un individ, care preț de câteva clipe a  mers în drept cu noi. Vorbea la telefon, dar înjura continuu, cu o violență verbală rapace. Efectiv această ființă emana ură. Chiar în prezența urii, am capacitatea să nu urăsc. Dar am detestat (ceea ce este detestabil per se nu poate să nu producă sentimentul aferent) pe loc acest individ nu pentru cum arăta/se înfățișa, ci pentru ceea ce făcea, cum se comporta. Doar atunci l-am privit mai atent. Era o piticanie, un homunculus de un sex incert și cu un chip respingător.

• am gândit atunci la (pseudo)știința denumită fiziognomie. Arta citirii chipului, corelarea trăsăturilor feței cu diferite trăsături de caracter. Apoi gândul m-a dus la romanul „Portretul lui Dorian Gray”, scris de Oscar Wilde. Noi nu avem tablouri care îmbătrânesc/se metamorfozează (în locul nostru), pe când modelul reprezentat să rămână neschimbat. Fiecare faptă, fiecare clipă lasă pe chipul nostru încă un semn, fie dovezi (incriminatoare sau favorabile) ori varii mărturisiri. Sub imperiul acestor reflecți mă intersectez cu un alt individ. Constat că l-am întâlnit și pe cealaltă parta a bulevardului. Cu evidență drogat (așa cum am remarcat de prima oară), m-a frapat acum rânjetul lui de hienă…

Am mai remarcat:

• Că la caruselul amenajat în Piața Avram Iancu rula o manea. Nimeni altcineva nu părea să sesizeze sau să-i pese de această flagrantă contradicție terminologică și ideatică.
• Că numeroși boschetari beți și/sau drogați stăteau tolăniți pe treptele a diverse stabilimente. Nicio politică socială în acest domeniu nu va avea vreo finalitate practică pozitivă atâta timp ce nu acceptăm următoarea axiomă: „Poți scoate un om din mizerie, dar nu poți scoate mizeria din om.” Coroloar: „Doar tu însuți vei putea să te epurezi de propria mizerie.”
• Că dacă ești naiv sau un politician în campanie vei crede/spune că Aradul a devenit un pol, un veritabil reper al turismului mondial (sau, de ce nu, universal). Frapant ce babilonie și câte nații amalgamate într-un spațiu atât de reastrâns și irelavant cum este Aradul. Cu o mică marjă de eroare ai putut să identifici în mulțimea pestriță ce se perinda prin oraș sau la Târgul de Crăciun (și întotdeauna mergând în grupuri) numeroși arabi, pakistanezi, indieni, nepalezi, vietnamezi. Evident că nu erau turiști, ci persoane care (în cel mai fericit caz pentru noi băștinașii) au venit ca forță de muncă în orașul nostru. Pot înțelege dorința lor de a căuta o viață mai bună, cum pot înțelege și anumite temeri legitime venite din partea localnicilor. Lucrurile stau aici într-un echilibru extrem de fragil, care inevitabil la un moment dat se va frânge.
• Și dorința lor de a ieși afară, afară din locuințele lor mici și suprapopulate. Dar numai un naiv poate crede că având deasupra (vizibilă) bolta înstelată aceasta îți conferă și adevărata libertate.

Eu așteptam să mă întorc cât mai rapid acasă.

De altfel, am ieșit în această plimbare doar la insistențele soției și a nu o lăsa singură. De ani buni prefer compania cărților în locul companiei oamenilor.

De câteva zile am început să citesc romanul „2666” de Roberto Bolaño. Mottoul cărții (un vers din Baudelaire) mi-a revenit în minte și m-a  intrigat inclusiv pe parcursul acestei ieșiri.  „O oază de oroare în mijlocul unui deșert de plictiseală.”  M-am întrebat: vom căuta oare oaza, doar atunci când vom conștientiza cu adevărat deșertul (?)…