Michaiela Erdös: „Mă reîntorc cu dorința de a-mi exprima recunoștința față de mediul în care am crescut și m-am format ca intelectual.”
Zilele trecute, o delegație a Universității Ravensburg-Weingarten din Germania, reprezentată de doamna Michaiela Erdös, informatician și doamna Birgit Demuth, reprezentanta biroului de relații internaționale al universității, a vizitat orașul nostru cu dorința de a promova în mediul școlar arădean posibilitatea oferită elevilor de a urma studiile superioare în cadrul acestei universități. Acțiunea, nicidecum singulară, se încadrează în sfera mai largă a activităților educaționale din domeniul preuniversitar și din cel universitar arădean.
Nu atât din acest punct de vedere am ținut să o rugăm pe doamna Michaiela Erdös să ne răspundă la câteva întrebări, ci din motive care ilustrează felul în care români plecați peste hotare, arădeni de-ai noștri, demonstrează că pecetea identitară românească a rămas undeva, în
străfundurile ființei, chiar după aproape o viață petrecută într-un spațiu cultural adoptiv.
J.F.: E o mare șansă pentru adolescenții de azi (una pe care generația noastră, de pildă, n-a avut-o) să poată circula liber în spațiul european, în genere în cel internațional, și să poată urma cursuri universitare la oricare instituție de învățământ superior din lume. E șansa de a fi liber să alegi, în primul rând. Dacă tot veni vorba despre instituția pe care o reprezentați, poate ne spuneți câte ceva despre ea.
M.E.: Universitatea Ravensburg-Weingartenin poate fi descrisă în trei cuvinte: Small, Smart & Safe (Mică, Inteligentă & Sigură). Campusul univesității conține 14 clădiri, și fiecare clădire corespunde tematic unei specializări diferite. Concret, există patru facultăți: electrotehnică și informatică, contrucții de mașini, tehnologie și management, muncă socială și domeniul sănătății). Acestea oferă 36 cursuri de studiu, dintre care 24 pentru licență și 12 pentru masterat. Informații detailate pot fi găsite pe pagina universității: www.rwu.de.
Important pentru studenți este că, în cadrul studiului, teoria se îmbină cu practica, așa încât un semestru se efectuează în industrie sau în alte unități adecvate. Universitatea are o poziție geografică ce o avantajează din acest punct de vedere. Ea se află în sudul Germaniei, între Stuttgart și München, una din zonele cele mai industrializate din lume, cu firme de renume mondial ca Mercedes, BMW, Audi, Porsche, Bosch, Continental, Airbus, Siemens etc. La aceste firme sau în cadrul nenumeratelor firme funizoare, studenții noștri au posibilitatea să efectueze semestrul de practică.
Pe de altă parte, numărul de studenți raportat la cel al profesorilor este de 35 la 1, ceea ce mărește efectivitatea pregătirii studenților prin contactul direct cu profesorii.
J.F.: Desigur, a studia în străinătate este o tentație destul de mare pentru adolescenții noștri. Însă în contextul crizei economice în care ne aflăm acum mai ales, se pune și problema costurilor pe care un asemena lucru îl presupune.
M.E.: Din punct de vedere financiar, taxele semestriale, de 185 €, reprezintă o sumă nu foarte mare, dacă le raportăm la dotări și la calitatea personalului. Apoi există curse de avioane ale companiei Wizzair din majoritatea aeroporturilor din România la Memmingen. Ele fac posibilă călătoria din Timișoara pâna la Universitatea Ravensburg-Weingarten în 2.5 ore, pentru prețuri începind de la 10€. În comparație cu marile orașe, Ravensburg și Weingarten (cu o populatie de 75.000 de locuitori) au avantajul unor costurilor de trai și de locuință moderate. Lipsa forțelor calificate de muncă în Germania, care se va agrava în urmatorii ani, deschide realmente noi posibilități pentru studenții străini.
J.F.: Cum ați ajuns să lucrați în cadrul la Universității Ravensburg Weingarten? Cât de dificil a fost drumul până acolo?
M.E: Ajunsă după terminarea stagiaturii în Germania, am programat pentru prima dată pe un calculator personal. Cel mai greu a fost să descopăr… butonul de pornire, după care totul a fost ușor. Era începutul informaticii decentralizate. După trei ani de software și un curs de rețele de calculatoare, am avut șansa de a lucra la și a dezvolta rețeaua unei bănci timp de șase ani. Experiența acumulată aici mi-a dat șansa unui loc de muncă în centrul de calcul al Universității Ravensburg-Weingarten. De atunci au trecut douazeci de ani printre rețelele de calculatore…
Pentru a nu uita ce am învățat la începutul carierei, programez astăzi din nou, în cadrul universtității.
J.F.: Stimată doamnă Michaiela Erdös, sunteți un „copil al Aradului”, să zic așa, deși ați părăsit acest spațiu de mai bine de 30 de ani. Am vrea ca, prin acest dialog cu dumneavoastră, să surprindem felul în care un român se poate împlini într-un alt spațiu decât acela care l-a născut.
M.E.: În primul rând vreau să spun că sunt extrem de emoționată la gândul că am abordat cu dumneavoastră acest subiect. Când acumulezi o anumită experiență de viață, poți vedea mult mai clar, retrospectiv, ce a fost important pentru devenirea ta și ce nu. Tocmai de aceea primul aspect pe care aș vrea să-l subliniez este unul de suflet. Sigur, mă aflu aici în poziția oficială de a promova oferta educațională a instituției pe care o reprezint în mediul preunivresitar arădean.
Dar motivația adâncă e de natură sufletească: mă reîntorc cu dorința de a-mi exprima recunoștința, de a mă revanșa într-un fel sau altul față de ceea ce am primit aici, față de mediul în care am crescut și m-am format ca intelectual. Acest start a reprezentat pentru mine de la bun început un atu.
J.F.: Care au fost instituțiile selectate pentru promovarea ofertei universității dumneavoastră în rândul elevilor arădeni?
M.E.: Gândurile mele s-au îndreptat asupra a două școli importante din Arad: Colegiul Național „Moise Nicoară” și Colegiul Național „Preparandia Dimitrie Țichindeal”. Țin să mulțumesc și pe această cale conducerilor celor două școli – prof. dr. Diana Achim și prof. Sorin Haiduc – pentru căldura cu care m-au întâmpinat și modul exemplar în care a fost organizată, în ambele cazuri, acțiunea de promovare a universității noastre.
J.F.: Am înțeles că sunteți absolventă a Colegiului Național „Moise Nicoară”…
M.E.: Da, altfel spus Liceul „Ioan Slavici”, pe vremea mea. Am revenit astă vară în Arad cu emoții nespus de mari, pentru că sărbătoream, eu și colegii mei, 40 de ani de la absolvirea liceului. Îmi doream foarte mult să revăd școala mea, deși ne-am mai întâlnit aici, tot cu colegii, sărbătorind absolvirea a 35 de ani, de pildă. De fiecare dată emoțiile sunt la fel de mari.
Astă vară am nimerit să vin într-un context în care școala se terminase. Am avut rareori ocazia (fiind plecată din țară) să vizitez în tihnă școala mea, suprapunând imaginile amintirii cu cele ale școlii de acum. Printr-un fericit concurs de împrejurări, actualul director al școlii, doamna prof. dr. Diana Achim și-a luat din timpul liber (era deja în concediu) și împreună am dat un tur străbătând coridoare și săli cunoscute, altele care nu mai seamănă cu ce a fost cândva. Am înțeles că aici s-a petrecut, în urmă cu mai mulți ani, un proces de reabilitare în urma căruia spațiul arată minunat.
J.F.: Vorbeați mai înainte de mediul care v-a format ca intelectual. Bănuiesc că școala vizitată se înscrie în această categorie…
M.E.: Cu siguranță! Când vorbesc despre mediul care m-a format mă gândesc în primul rând la acela al liceului, iar mai apoi la cel al facultății. Iar mediul înseamnă nu atât spațiul ca atare, ci oamenii de aici, profesorii mei. Am avut șansa enormă de a fi formați ca viitori intelectuali de către dascăli de mare calibru, care au pus asupra personalității noastre o amprentă de neșters.
Astfel, nu pot să nu menționez aici în mod special numele profesorului meu de matematică, Hoară Orațiu, pe care mi-am dorit să-l avem ca invitat special la acțiunea pe care am organizat-o la Colegiul „Moise Nicoară”. Un alt nume important pentru formarea mea profesională este cel al conf. dr. Silviu Birăuaş, la rândul lui absolvent de „Moise Nicoară”, acum profesor la Facultatea de Matematică-Informatică a Universității de Vest din Timișoara.
Știţi ce au acesti doi oameni deosebiți în comun? În afară de spiritul matematic, un umor de-a dreptul molipsitor! De fiecare dată când vorbeai cu ei spuneau câte un banc (între atâtea lucruri serioase rostite) și atunci era ca și când simțeai că răsare soarele după multă ploaie. Sau cel puțin acesta era efectul tonului lor glumeț asupra mea.
Acesta a fost „bagajul” cu care am plecat, aproape imediat după studii, în Germania. El ne-a ajutat mult să răzbatem într-un mediu extrem de concurențial și să ne putem realiza profesional.
J.F.: Nu am vrea să ne luăm rămas bun de la dumneavoastră fără să atingem și un aspect un pic mai sensibil. Cum e să te simți român într-o țară adoptivă? Sigur, fiecare om are răspunsul lui la această întrebare, dar până la urmă vorbim despre experiențe personale care, mărturisite, pot fi de folos și altora.
M.E.: Sunt foarte recunoscătoare pentru ce am primit și am luat de „acasă” cu mine! Și aici nu mă refer la geamantanul pe care l-am luat la plecare! Bagajul meu spiritual și intelectual a fost mare, tocmai de aceea nu pot spune că mi-a fost teamă să pășesc într-o lume nouă. Eu am două inimi: una bate pentru Arad, iar cealata pentru Weingarten! Și acest proiect care l-am lansat acum ar putea să unească cele două inimi. Mesajul meu pentru generația mai tânără este următorul: „Aveți curajul să încercați ceea ce este nou și aveți încredere în voi, căci dacă faceți totul din inimă, veți reuși tot ce vă propuneți!”
J.F.: Vă mulțumim!
