ESPRIT DE GEOMETRIE … ESPRIT DE FINESSE – UNSPREZECE –
INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ vs. ARTIFICIALITATEA INTELIGENTĂ sau ÎNTRE FAUST ȘI MEPHISTO… (Actul VI)
Citește și ACTUL V
S. Cultură și Civilizație; Inteligență artificială și Realitate virtuală: despre o bălăcăreală logico-semantică…
Pentru ca o informație să fie informație (fie generic, fie doar ca informație cognitivă), ea trebuie să fie valorificată de către un utilizator (receptor). Pentru a putea face aceasta, utlilizatorul (receptorul) – în cazul informației cognitive – trebuie să o înțeleagă. Pentru a o înțelege, el trebuie să o „decripteze”, i.e., s-o asimileze pe domeniul său de informație deja dobândită (și stocată în memorie). O bună asimilare a acesteia înseamnă automat și o restructurare, procesare/reprocesare a întregului tezaur de informație deja deținut. Abia apoi informația respectivă poate fi utilizată eficient… Dar, pentru o bună receptare și „înțelegere” a informației în cauză, aceasta trebuie codificată în așa fel încât se se asigure receptarea optimă. Mai „pe românește”, trebuie să comunici „pre limba” receptorului/auditorului/cititorului…. Cum nu toți oamenii sunt „docți” cultural-științific etc., dacă ai „ceva de spus”, atunci trebuie să te faci înțeles. Aceasta nu înseamnă „a te coborî” la nivelul celui căruia i te adresezi, ci „a te adapta” la nivelul lui presupus de înțelegere – ceea ce este o adevărată artă… L. Blaga, parcă, spunea, pe undeva, că a face filosofie – de pildă – înseamnă să știi să răspunzi la întrebări pe care ți le pun copiii. Adânc zis! Ceva asemănător se petrece atunci când concepte științifice (elevate, numite și ”savantlâcuri”) pătrund în ceea ce numim cunoaștere comună ; un efect comic similar apare atunci când – din „elanul” de a fi „înțeleși” … sau din nevoia de noi termeni – membrii „comunității științifice” împrumută cuvinte din limbajul comun, cotidian… Este și cazul științei popularizate (sau vulgarizate): este al dracu’ de greu să „traduci” un tratat într-un curs universitar sau manual școlar… sau într-un text accesibil pentru „ordinary people”… La fel, un exemplu din lumea artei: și în scenaristica de film sau de teatru sau de balet sau etc.: este o muncă foarte serioasă să „adaptezi” o operă literară (roman, nuvelă, baladă etc.) pentru cea de-a șaptea artă sau pentru templul Thaliei – mesajul autorului trebuie păstrat dar și „amprenta” scenaristului + cea a regizorului trebuie să se „simtă”… Aici și acum se „probează” un talent autentic scenaristic și regizoral… Să n-o mai lungim, sper că am fost „înțeles”… Voi propune așadar my own standpoints cu privire la termenii/conceptele de cultură, civilizație, A.I. și V.I. – de o manieră cât mai simplă (sper că nu și simplificatoare), încercând – la rândul meu – să ies din bălăcăreala terminologică și logico-semantică la care s-a ajuns azi. „Teza de fond” pe care vreau să o susțin este: Inteligența artificială [A.I.] și, implicit, Realitatea virtuală [V.R.] sunt o îngemănare fericită și super-performantă a culturii și civilizației europene, indiferent pe care continent sau pe ce coclauri se manifestă în prezent…
T. Sintagma „Inteligență artificială” este nefericită: ne poate duce în eroare și acoperă o realitate mai cuprinzătoare decât poate efectiv realiza „întruparea ei electronică”…
Problema nu este cu termenul de „artificial” (artefact), cu cu cel de „inteligență”… Am arătat, în episoadele precedente, că iau termenul de „inteligență” ca termen generic (comun) la cât mai multe poziții, concepții…opinii, i.e., drept „capacitate de a rezolva probleme” (recte, de a trece de/peste/prin/pe lîngă un obstacol în calea atingerii unui scop/finalitate). Mulți confundă inteligența cu gândirea, mintea umană în general (exagerare extra-polantă) sau doar cu procesele strict raționale, probabil, calcule aritmetice (exagerare inter-polantă). Ei bine, există și animale „inteligente” iar actele inteligente nu sunt numai de natură logico-matematică: mai există și o „gândire laterală”, „demersuri transversale”, „scurt-circuite în procesele noetice și dianoetice” (așa-numitele intuiții), unii vorbesc chiar de „gândirea afectivă, artistică” etc. Mai corect, ar trebui să spunem, poate, „structuri formale de gândire modelate pe suport material extra-cerebral” (evident, prea complicat și atunci s-a recurs la o metaforă – „inteligența artificială”!…). Actele noastre de gândire au cel puțin două laturi, deocamdată (eu zic „soha!”) ireproductibile pe un dispozitiv artificial: pe de o parte, antrenează o mulțime infernal de mare de stări și procese psihice, neuro-fiziologice, chiar organice, incontrolabile; pe de altă parte, la nivel de om viu, real-concret, gândirea „procesează” mai degrabă în salturi, uneori imprevizibile (de aceea eu le spun „procese-random”). Doar „bietul computer” – grație instrucțiunilor elaborate de OM în cadrul programelor, sub-programelor, sus-sub programelor ș.a.m.d. – este „rece” și „disciplinat” (se ține de „linia trasată”). De aceea – spuneam altă dată – matematica, logica, științele exacte sunt al dracu’ de greu de înghițit și digerat (și de copii și de adulți) – ele sunt „nefirești” pentru „zbenguiala” normală a minții… Pe computer „rulăm” programe; programele sunt niște succesiuni de operații strict reglate (chiar și aparenta lor „non-strictețe” este… strictă!…) – algoritmii. Ei sunt scheme de operații (logico-matematice); odată ce aceste „scheme” sunt „umplute” cu date (=informații) poate începe „balul”, dar nimeni nu dansează de capul lui, ci după gesturi bine învățate în prealabil și cu respectarea unui „protocol” strict (ca la o curte regală… că tot mă aflu în U.K. și am vizionat destule…). Nu respecți „regula”, marș afară! „Primitiva” unui program este structura cea mai „adâncă” și este un formalism logico-matematic… . Un exemplu. Pe o „eboșă” de tipul p&q (citit p și q, i.e., o conjuncție, putem pune orice (e.g. două propoziții, fiecare, putând fi adevărată sau falsă): p = „eu mănânc”, q = „eu ascult muzică”, deci „eu mănânc și (eu) ascut muzică”; ele sunt împreună (legate prin conjuncția și) o propoziție compusă adevărată, dacă și numai dacă ambele propoziții sunt adevărate. E suficient ca una din cele două propoziții să fie falsă, pentru ca propoziția compusă din ambele să fie și ea falsă. Dar pot transforma această propoziție compusă într-una echivalentă: „Nu e adevărat că eu nu mînânc sau nu ascult muzică” (i.e. spune același lucru, deși, parcă-parcă nu ne prea vine să credem, e împotriva la ceea ce numim „common sense”…). Dar ceva mai al dracu’ : propoziția compusă „Luna este satelitul natural al Pământului și Putin este un criminal de război” este adevărată (în întregul ei) pentru că fiecare propoziție simplă componentă este adevărată. Fiind o structură formală, ne doare-n cot dacă cele spuse în cele două propoziții au vreo legătură sau nu; în definitiv, pot fi orice alte două propoziții, cu condiția să fie adevărate sau false. În funcție de combinațiile valorilor de adevăr ale propozițiilor simple, propoziția compusă din ele poate fi, în întregul ei, adevărată sau falsă Da’ ce ziceți de: „Dacă plouă, atunci îmi iau umbrela” și „Nu plouă sau îmi iau umbrela” ? Ei bine, ele sunt echivalente, i.e., spun același lucru!. Schemele formale (inclusiv cele aritmetico-matematice) pot fi transformate una în alta până se ajunge o schemă atât de simplă încât poate fi modelată pe un circuit electric/magnetic/fizic, în general, care nu poate lua/avea decât două stări exclusive: deschis-închis, magnetizat-demagnetizat etc., adică, după legea „totul sau nimic”. Nu există „intermediari”…nu suntem ca la Nea Mărin cu nepotul lui, Sucă, care „nu prea are bilet”… Și într-un program de computer, de pildă, NU poate exista o secvență algoritmică de tipul „Fă pasul x și nu fă pasul x”- simultan! (ar fi încălcarea principiului logic al identității – ca să dau un exemplu, așa, ca pentru Bulă…). Am dat într-un episod anterior exemplul (evident, simplificat !) cu trecerea de la manufactură la producția de fabrică – operațiile manuale ale lucrătorului au fost descompuse până la mișcări elementare (diviziunea secvențională a muncii); abia atunci „i-a picat fisa” unuia mai „căpos”, că „treaba asta o poate face și mașina”…
În domeniul gândirii formale și deci formalizabile s-a produs un fenomen similar: s-a observat că toate gândurile noastre susceptibile de a fi adevărate sau false (propoziții logice), pot fi reduse la un set de 16 relații, conectori (implicit, funcții de adevăr: valoarea logică de adevăr – adevărat, fals – a unei expresii, oricât ar fi ea de complicată, depinde/este în funcție de „jocul” valorilor de adevăr al componentelor sale, mergând pe o structură de arbore, în jos, până la propozițiile elementare). Acesta a fost celebrul „tabel al lui L. Wittgenstein”. Dar înainte, cu aproape juma’ de secol, G. Boole & A. De Morgan au reușit să arate că cei 16 operatori/functori/funcții de adevăr se pot reduce perfect la conjuncție (&), disjuncție (V) și negație (-). S-a născut „algebra/logica Boole sau booleană”. Henry Sheffer merge și mai departe, (nu mult timp după…) și reduce totul la functorul/conectivul/funcția de adevăr – incompatibilitate fie că nu…,fie că nu…( / )… Deci o „entitate a gândirii” ce poate avea doar două ”stări” (adevărul și falsul). Și cum toată gândirea noastră (în termenii valorilor de adevăr – adevărat/fals ) este reductibilă la această operație elementară unică… tot ceea ce a urmat n-a fost decât „joacă de copii” sau „sclipire de geniu”! Dar cum orice avers are și revers, vorba lui H.R. Patapievici – ce se pierde atunci când se câștigă ceva – sau magistrala descriere a antinomiilor deducției de către al nostru logician ieșean Petre Botezatu, și aici avem „un preț de plătit”: simplificarea operațiilor (formale) ale gândirii duce la complicarea enormă a lanțului de expresii bazate pe simplificarea respectivă ! Dar nu mai contează! Algoritmii pot fi nemaipomenit de lungi, ramificați, sofisticați, stratificați etc. Totul se poate reduce la o singură operație ce poate produce doar două stări! Mintea umană – în principiu – ar putea să parcurgă, singură, fără ajutor, tot acest „labirint”, dar….i-ar trebui mai multe vieți de om, ca să nu mai vorbesc de putere de concentrare pentru a susține consecvența… Da’ un circuit electric, apoi electronic, apoi… un cip… ș.a.m.d. ce mama dracu’ altă treabă au? Putori ordinare! Ia să le punem la lucru! Mai ales că nu obosesc, pot „prelucra” volume „cosmice” de date, cu o viteză apropiată de cea a luminii și mai ales sunt „disciplinate”, nu se abat din drum în „rularea programului” (algoritmului), nu scapă nimic din vedere, nu „uită” nimic!… De aici începe aventura inteligenței artificiale! Cu mențiunea mea umilă că sintagma trebuie luată, mai degrabă, în sens metaforic!…
Orice istorie are și o preistorie… Roboții au fost la început simple curiozități. Antichitatea, „renașterea islamică”, apoi Renașterea europeană, apoi entuziasmul „mecanicist” al secolelor XVII-XVIII au produs o adevărată „inflație” de dispozitive automate. Și acestea funcționau pe baza unui fel de „program”, dar nu unul numeric digital (!), ci unul analog (unor stări sau modificări fizice/materiale simple, le corespundeau „comportamente” mecanice ce „imitau” activități umane…). De pildă, o „cutiuță muzicală” de pe vremea (acum) a străbunicii… Nu mai știu cum naiba îi spunea (generic). Un arc de ceas, odată „amorsat”/„strâns” prin răsucire cu o cheiță, pune în mișcare un disc cu niște ieșituri (variabile ca poziție, mărime, intensitatea impactului etc.) care „ciupeau” niște clape vibratoare, într-o anumită ordine, bine stabilită de către constructor („programator”) și gata… muzica! … mai puneau uneori și o statuetă cu o balerină în postura de dans care se învârtea și ea… and that is all… Pianul mecanic, flașneta etc. ce erau? Roboții industriali de ceva mai târziu, devin tot mai sofisticați și au nevoia unei asistențe de „inteligență artificială”. Au componente mecanice (de-aia sunt „roboți”!) dar și electronice pentru dirijare. Dacă sunt bine întreținuți, supravegheați de om sau alt dispozitiv electronic ( =azi, computer ) vor funcționa ireproșabil…. până… se strică… Unii se pot „auto-repara”, până la un punct, dar tot pe baza unui alt dispozitiv (computer + robot). Dar, în principiu, numai un sistem viu se poate repetitiv „auto-repara”, ceva mai mult timp și mai complex, dar și aceasta până la momentul când… Nirvana!
Deci, cui i-e frică de A.I.? Norbert Wiener bine zicea de cibernetică – este știința comenzii și controlului la animale și mașini. Frica vine de la interogația generatoare de frisoane, cine „comandă” și cine „controlează”? Nu-i de vină apa clocotită din mini-boilerul din bucătăria mea dacă se mai varsă și pe mâinile mele atunci când îmi prepar cafeaua de dimineață!, Urlu și înjur mai ceva ca la gura cortului. Pe cine „blastăm”? Pe biata apă clocotită! Păi nu sunt un bou, un dobitoc (vorba lui Dincă la procesul criminalilor comuniști din decembrie ’89)? Ce vină are apa clocotită săraca? E invenția mea, ca om… Eu, somnorosul, eu boul de om sunt de vină. Mai trebuie să vă amintesc pe cine trebuie să „înjurăm” atunci când ne temem (orișicum, nefondat!) de A.I.?…
Dar, până la următorul episod, să vedem care e diferența între om și computer:
Doi programatori, ardeleni, vecini de bloc, stau pe chat.
- No, văzut-ai ce fain ninge afară ?
- No, ba, mă… dă-mi link-ul!
Un calculator către alt calculator: „Am avut un coșmar!…Dormeam frumos și visam liniștit 1000110111001111101… și, dintr-o dată, apare un 2!…”
Citiți și:
- UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (XXI). INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ vs. ARTIFICIALITATEA INTELIGENTĂ (1)
- UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (XXI). INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ vs. ARTIFICIALITATEA INTELIGENTĂ (2)
- UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (XXIII). INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ vs. ARTIFICIALITATEA INTELIGENTĂ (3)
- UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (XXIV). INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ vs. ARTIFICIALITATEA INTELIGENTĂ (4)
- UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (XXV). INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ vs. ARTIFICIALITATEA INTELIGENTĂ (5)
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
