Cavaleristul Gheorghe Cociuba participă la cucerirea Odesei
Gheorghe Cociuba din Târnova a plecat și el pe frontul de Est cu Regimentul 1 Roșiori din Arad (Brigada 1 Cavalerie), încă de la debutul acestuia participând la prima mare bătălie a războiului, atacul asupra fortăreței Odesa, port la marea Neagră. A plecat fără entuziasm, cu teamă chiar, lăsând acasă părinții îngrijorați și soția plângând cu lacrimi amare.
A reușit însă să rămână în viață pentru că supraviețuirea a fost principala lui preocupare pe front. Brigada 1 Cavalerie a trecut Nistrul şi şi-a început marşul spre Odessa în noaptea de 2 pe 3 august 1941, din capul de pod de la Dubăsari. Începând din 7 august luptă la Nicolaevna, apoi la Katargi, Severinovka şi alte locuri din apropierea fortăreţei apărată de armata de litoral şi flota sovietice. La 14 august marea unitate românească atinge coasta Mării Negre la est de Grigorievka. Apoi participă la alte lupte ofensive.
Iată ce povestește el din acele zile de cumplită încleștare:
Înainte, spre Odessa
„Am îmbarcat la Arad şi ne duseră cu trenu la Bârlad, unde am debarcat. Armata română o fost trecută Nistru. Şi trecurăm şi noi Nistrul şi o luarăm către Odessa. Atunci o intrat în acţiune şi divizia noastă, io fiind în grupă la sergentul Halic de la Bârsa. Acolo am luptat într-adevăr. Mergând aşa pă câmpia întinsă am obosit şi noi şi caii care erau la mână dară nu după mult timp o trebuit să intrăm în linia întâi. Io nu am intrat din primele zile deoarece calul meu s-o rănit pă spate şi am rămas să am grijă dă el, dar grupa mea o intrat în acţiune. Pă sergentul Halic, fiind mai băţos, l-or trimis cercetaş. Aşa s-o dus el cu grupa dă o trecut de linia întâi a ruşilor, fără să fi observat. Şi s-o dus până o ajuns la artileria rusă unde or prins pă un rus care să ducea după apă. El n-o ştiut româneşte, dar ai noştri l-or întrebat: Kuda ruskii? (Unde-s ruşii?). El o spus că-s chiar acolo. Dar ai noştri or zis că minte, nu se poate , n-or avut încredere în el. Aşa că l-or luat pă rus ca să-l ducă prizonier, să-l cerceteze. Dar când or ajuns din nou, la întoarcere, la linia întâi a ruşilor prizonierul o strigat că ăştia sunt români. „M-or prinde şi vor să mă ducă la ei”. Atunci or început ruşii să tragă după ai noştri, dar nici nu or vrut să-şi împuşte omul sau pe cei din linia a doua. Camarazii mei or dat drumul rusului şi toţi or început să fugă spre liniile românilor. Când or ajuns în tranşeele noastre s-o observat că doi cai sunt fără călăreţi. Puţin mai târziu un soldat s-o întors dar Henţiu Nicolae o rămas la ruşi. Dar după ce o trecut noaptea, pe când se lumina de ziuă Henţiu Nicolae s-o apropiat dă noi dar românii or crezut că-i cercetaş rus şi or început să tragă în el. Dar Henţiu o legat o batistă albă pă baioneta de la armă, dă or crezut că rusul vrea să se predea şi nu s-o mai tras, dar până la urmă şi-or dat seama că este al nostru. Eu eram încă în spate”.
La atac, din linia întâi
„Dar după asta m-or chemat şi pe mine în linia întâi. Când am intrat m-am dus aşa ca la petrecere. Era comandant pluton un locotenent, Drăgulescu, pă care îl cunoşteam bine şi vine Halic şi-mi duce nişte pachete cu cartuşe şi îi zic: «Adă-le aicea ca să avem cu ce ne veseli». «Cociuba, crezi că te veseleşti», zice locotenentul Drăgulescu cătă mine, «stai că vezi tu când mergem la atac». Un sublocotenent de la plutonul doi, noi eram plutonul trei, ne transmite ordinul: «La ora 9 vom fi ajutaţi de artilerie şi trebuie să pornim la atac». Mă da cum îi să mergi la atac, îmi zic. La 9 începu artileria noastră să bată pă linia întâi a ruşilor. Dar atunci începură să bată şi ei cu artileria. Mă, şi zbura pământ pă noi. Au… dapu aşa-i aici. Am învăţat de la instrucţie că dacă bate artileria trebuie să ne ascundem în groapa de obuz.
Când m-am băgat într-o groapă tot m-o fript pă mâini camufletele acelea, adică schijele, încât o trebuit să iau pământ să pun pă ele. Şi tăt numa înainte, în salturi, şi numa cât auzii: Auu… Auu… Era un neamţ de-al nostru care o fost rănit. Dar, un sergent, Cornea Leontin, din Buteni de loc, merse la el, cu încă unul, şi îl luară de subsuori să-l scoată şi să-l ducă la sanitari. Vai, gândii, de ce nu am ajuns io acolo, să ies dă aicea. Ieşiră, noi mai făcurăm câteva salturi înainte şi numa ce mă pomenesc că ai noştri se retrag toţi înapoi. Mă sculai şi începui să mă retrag. Mai târziu am auzit că sergentul Cornea o fost rănit grav şi neamţul şi celălalt sunt morţi. Şi mie mi-o părut rău că nu-s în locul lor! Da io zic că datorită lui Dumnezeu cel sfânt, care m-o ajutat să nu merg cu rănitul am rămas în viaţă. Mai şezurăm trei zile după care am avut alte trei atacuri. Atunci o fost greu. La un atac numai ce-l auzii pe Halic: «Auu f.. . muma lor de bolşevici, iacă mă puşcară în picior». Da io imediat mă duc la el să văd cum îi, să-l pansez şi să-i dau ajutor. Ne-am băgat amândoi într-o groapă de proiectil, dar nu am putut să stau în sus, să-i trag cizma, că pe sus piu, piu, gloanţele pe lângă capul meu, că ruşii erau aproape. Atunci am îmboţit cizma, am ridicat pantalonul şi am văzut că glonţul o intrat puţin prin pulpă, deci nu era aşa grav. Nici nu o vrut să strice pansamentul Halic, aşa că l-am legat cu batista. Dar nici nu o vrut să plece ca rănit de pe front, cum i-o spus locotenentul Drăgulescu: «Halic pleacă de aici». «Pentru rana asta nu mă duc». Da să ştiţi că numa colonelul Şuţu (comandantul regimentului n.n.), Halic Teodor şi încă un locotenent de la escadronul doi or fost decoraţi cu «Crucea de fier», clasa a doua, germană.
După atacurile astea ne scoaseră în refacere, dar nu o trecut mult timp că numai ce ne pomenim că primim ordin să ne pregătim să plecăm iară pă linia întâi Toate armele erau puse în petrol, să le curăţim şi le luarăm în grabă şi pă drum am schimbat piesele, ca să corespundă seria. După ce am ajuns ocupăm poziţia când ruşii se pregăteau de atac şi vine căpitanul Stoian şi ne spune să nu tragem fără ordin: «Nu trage nimeni niciun cartuş, să nu ne descopere unde suntem». Şi aşa rămasă. Io ajunsesem trăgător la puşca mitralieră şi unul, Puicea Aurel, o fost încărcătorul meu. Aveam o groapă adăpost, lângă postul de comandă al divizionului, care era în spate. Io aveam misiunea să mă apăr pă o lizieră de salcâmi, pă direcţia de atac ruseasc”.
Moarte şi groază
„Dar în timp ce aşteptam veni la mine un neamţ de la plutonul doi: «Mă Cociuba, puşca mea mitralieră nu mai funcţionează şi ruşii se pregătesc de atac». «Adu-o să văd». Aşa că mă pusăi să scot mecanismul regulant, mă uitai la percutor, luai percutorul meu de rezervă, îl pun lângă al lui şi îi spun: «Mă, percutorul tău îi uzat». Pusăi percutorul meu la mecanismul regulat al lui şi trag la foc cu foc: Pac… şi o funcţionat. Dar imediat fu căpitanul la noi: «Cine o tras?». «Să trăiţi domnule căpitan, io am tras». «De ce?». «Păi o venit neamţul cu puşca mitralieră să văd ce are şi i-am schimbat percutorul şi am încercat-o». «Să nu mai trageţi». «Nu mai tragem, domnule căpitan». Căpitanul să duce la adăpost, neamţul la plutonul lui, dar se întoarce îndărăt imediat şi ne spune: «Mă, voi aţi văzut acolo jos maşinile cu ruşi». Ieşii din groapă să mă uit şi văzui trei maşini cu ruşi în faţa noastră, la vreo 2000 de metri, că n-o fost mai mult. Era o pantă şi jos curgea un părău. Îl anunţăm pă căpitanul nost care vine cu căpitanul Mircea, dă la aruncătoare şi cu un locotenent dă la artilerie. Veniră, luară legătura prin telefon cu artileria noastră şi i-o comunicat coordonatele. De lângă groapa mea reglară tragerea: 200 de metri mai la dreapta, o sută mai în adâncime… Trasără şi am văzut cu ochii mei cum s-or oprit maşinile, soldaţii ruşi or sărit jos şi se împrăştiară pă părău. Maşinile întoarseră înapoi dar veniră alte trei şi tot la fel or bătut ai noştri. Un proiectil o căzut pă o maşină şi praf o făcu. Două maşini or întors înapoi. Atunci or început şi ruşii să bată pă noi, dar din şirul de salcâmi pă care am fost io s-o auzit unu strigând, el nu o putut fi decât cercetaş inamic, care comunica ce observa. Ei da or început să bată brandurile lor şi or căzut brandurile pă postul dă comandă al divizionului. Eu am stat în groapă .şi am numărat pa, pa, pa … 12 or pornit de acolo din părău, dă la ruşi pă zona noastă şi când or căzut… eiu, eiu, toate 12. M-o umplut groaza, venea pământ, pă mine în groapă, dar or bătut numa pă postul dă comandă”.
„Puicea Aurel, încărcătorul meu, după ce s-o încetat tragerea s-o dus la postul dă comandă al divizionului şi când se întoarce strigă: «Vai şi amar, domnul căpitan Stoian, domnul căpitan Mircea, domnul locotenent, domnul caporal Gabor sunt morţi». Mă duc să-i văd zic io, dar un sergent, Viki, zice: «Nu pleci dă la puşca mitralieră, că vor ataca ruşii». Da Puicea iară să duce. Când vine înapoi îmi spune că şi domn sergent Cociuba, dă la mine din sat, îi mort. N-am mai cerut voie de la sergent, ieşii din groapă şi mă dusei. M-am uitat la el şi nu mi-am dat seama dacă o fost sau nu o fost lovit, dar ştiu că era negru. Era negru păstă tăt şi hainele erau negre pă el. Îl văzui, dară la postul dă comandă s-o prezentat un locotenent de la regiment, Teodorescu Dan, care o înlocuit comandantul mort. «Băiatule, mi-o zis, că nu ştia cum mă cheamă, pleacă la adăpost că nu s-o încetat tragerea». «Trăiţi domnule locotenent, am venit să-mi văd consăteanul». «Pleacă la adăpost». Mă întorsăi, dar nu trecu mult şi aud că şi el îi rănit şi o plecat la ambulanţă. Nu ştiu cât am mai stat în acel loc, aşa era de grozav focul. Noi nu ne-am retras, dar în partea stângă am avut un pluton de infanterie care s-o retras. Ruşii or atacat, or intrat prin golul acela până la postul de comandă al regimentului. Infanteria o contraatacat şi o luat prizonieri pă ruşii din plutonul acela. Şi o reocupat poziţia pierdută. Pă tăţi infanteriştii i-o decorat, că i-or prins pă ruşi, pă noi care nu ne-am retras, nu. După asta o venit şi restul infanteriei şi am trecut la atac păstă ruşi. Atunci ne-or distrus rău pă noi”.
La paza mării
„Aşa că ne-am retras în refacere la Alexandrovka şi Grigorievka. Acolo am rămas mai mult la paza mării pentru că o căzut Odessa, la mijlocul lui octombrie 1941. Am aflat acolo că locotenentul Teodorescu Dan o murit în braţele tatălui său care era general de divizie la cavalerie. O venit să-l vadă la Klinka, unde se afla ambulanţa. Jale nu altceva. Vă daţi seama ce înseamnă războiul. Moarte de oameni.
Am stat până în ’42 pă malul mării, făceam de patrule prin sate unde nu prea aveai cu cine vorbi. Io ştiu că am purtat o cruce şi tinerii crescuţi în sistemul comunist or râs, şi-or bătut joc dă mine. Acolo bisericile erau făcute muzeu şi magazii. Noi le-am refăcut şi ştiu că într-o duminică am fost la o biserică şi am admirat un grup de ruşi mai în vârstă care or cântat extraordinar de frumos. La sfârşitul lui ’41 am venit acasă, în concediu, apoi m-am întors după ce s-o refăcut divizia, însă iară am revenit în ţară pentru că am plecat la spital, după ce m-o muşcat un câine.”
Muşcătura de câine
„Dar uite cum o fost. Am auzit că dacă te muşcă un câine te trimite la spital, ca să nu turbezi. Te trimite în ţară la institutul antirabic. Ce să fac ca să mă muşte un câine. Acolo unde stăteam cu sergentul Halic şi cu un sergent TR din Şiria era un câine, o căţeluşă, „Mara”. Când am fost singur cu câinele l-am provocat-o să mă muşte dar nu o vrut nicicum. Atunci am deschis gura câinelui, i-am băgat mâna în gură şi am strâns tare, dar nu am reuşit să fac să iasă sânge. Aşa că am intrat în casa în care stăteam, am luat un cuţit şi m-am tăiat acolo unde erau urmele, ca şi când aş fi fost muşcat. Eram la Grigorievka. Apoi m-am dus la un sanitar şi îi spun că m-o muşcat câinele, numa că el o spus: «Mă vrei să te trimit în ţară». «Dă ce, pentru asta mă trimite în ţară?», fac io pă prostul. Dară nu am putut face pă prostul mai tare dă cum am fost. Pă când mă pansa mă pomenesc că mă cheamă la birou sergentul Halic. Drăgulescu era plecat în concediu şi mai era acolo un sublocotenent. «Ce-ai făcut mă». «M-o muşcat un câine». «Ce câine te-o muşcat, că tu vii să mă aperi dă căţeaua aceea şi atunci cum te-o muşcat pă tine», zice sergentul Halic. Nu căţeaua m-o muşcat, era un câine negru cu zgardă albă la gât, mint io. Ce să zic, este loc că mai trebuie să şi minţi. «Mă să ştii că am mai văzut un câine pe aici». Să duce Halic la escadron şi raportează: «Trăiţi domnule sublocotenent, pă Cociuba l-o muşcat un câine.» «Dă-l în p… măsii că face pă şmecherul. Dar nu-mi asum răspunderea, trimite-l la infirmerie la regiment». Acolo era medic un maior, Bonciocatu, care o spus să mă trimeată la el. O trebuit să merg 30 de kilometri pă jos şi era un frig…! Când ajung la infirmerie întâlnesc un plutonier major care zice: «Cine p… măti te-o învăţat să bagi mâna în gura câinelui. Ce, crezi că te trimite cineva în ţară». «Nu domnule plutonier, nu-i vorbă dă asta». «Taci în p… mătii». Vine şi maiorul, să uită la mine şi zice să stau până a doua zi. Mă, zic io, nu mai stau pă frigul ăsta aici. Aşa că m-am dus la escadronul întâi unde era un consătean de-al meu. Când vin să mănânc la infirmerie mi se spune că domnul maior o întrebat dă mine. În ziua următoare nu mai merg nicăieri şi când vine maiorul să uită la mine şi mă vede trist, s-o fi gândit că îmi vine să turb! Şi-i spune unui infirmier, Moldovan, să-i faci fişă să meargă la spital la Iaşi. Plecai la Iaşi şi ne întâlnirăm acolo 9 inşi, toţi muşcaţi de câine. Unu mi-o spus că o dat carne la câine, după care o încercat să i-o scoată din gură şi drept l-o muşcat. 17 zile am stat în spital la Iaşi şi în timpul ăsta mi-o făcut 18 injecţii antirabic în burtă. Ultima fiolă o avut un volum aşa mare că s-o umflat ca o broască burta mea. După aceasta am ieşit la raport, la colonelul comandant al spitalului, care m-o întrebat unde-i unitatea mea: «Nu ştiu, că eram în deplasare de la Alexandrovka la Grigorievka. Unde-i acuma nu ştiu». Atunci zice: «Fă-i ordin să se prezinte la P.S», adică acasă. Şi uite aşa venii acasă, la Arad, la PS, unde nu mai fac pe deşteptul, că am zis că mai bine am grija aici dă cai decât să mai mă duc pă linia întâi.”
Dar Gheorghe Cociuba nu a scăpat de front pentru că alte grele zile aveau să urmeze la înaintarea prin Rusia în vara anului 1942.
Citește și:
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (5)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (4)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (3)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (2)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (1)
- SERIA 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- alte articole de același autor – AICI
