Alexandrul Scrob, decorat cu „Virtutea militară”
Alexandru Scrob a fost un soldat obișnuit precum erau cei mai mulți soldați mobilizați pentru a lupta în Al Doilea Război Mondial. S-a născut în satul Luguzău din județul Arad într-o familie de ţărani harnici, tatăl Nicolae şi mama Eudochia, care aveau 6 iugăre pământ, erau deci nici prea săraci dar nici prea bogaţi, după standardele epocii şi ale satului. Şcoala primară a făcut-o la Luguzău „şi tot cu nota 10 am ieşit în fiecare an până într-a şasea când am luat 8,86, fiind pedepsit de domnul învăţător pentru că în ziua de Paşti m-am bătut cu fata popii”. „Şi am terminat şcoala cu bătaia aceea”.
Comandant de tun
Copilul Alexandru a crescut şi ca majoritatea tinerilor din sat s-a ocupat şi el de agricultură, împreună cu părinţii „iar când o venit vremea am mers la premilitărie şi acolo am fost premilitar de frunte, cum ar fi acuma caporal. Aveam 18 ani şi am făcut premilitărie până la 21 de ani, când m-am dus la armată”.
Era anul 1939 când în Europa se desfăşurau evenimente dramatice. Cehoslovacia a fost dezmembrată şi ocupată de Germania nazistă, iar în 1 septembrie a fost atacată Polonia, fiind declanşat astfel Al Doilea Război Mondial. România se afla şi ea în mare pericol, pândită la colţ de vecinele ei Ungaria şi Uniunea Sovietică, care pofteau vechile provincii româneşti Transilvania şi Basarabia, reunite cu ţara în anul de graţie 1918. Armata era pilonul de bază pe care se sprijinea naţiunea şi în anii 1939-1941 concentrările erau la ordinea zilei.
„M-am încorporat la 1 martie 1939, în Regimentul 1 Artilerie Călăreaţă din Arad, (Divizia 1 cavalerie n.n.) fiind repartizat la bateria a treia, unde l-am avut comandant de tun pe unul din Ardeal. Când s-o cedat Ardealul, (30 august 1940 n.n.) comandantul de tun, care era din teritoriul cedat, o trebuit să fie eliberat pentru ca să meargă acasă. Eu aveam numai gradul de caporal dar mi-or dat tunul în primire. Aveam un tun de 76,2 mm. Mi-or dat tunul, 22 de cai, plus 16 soldaţi şi tot inventarul. Chesonul cu proiectile şi tunul erau trase fiecare de câte 6 cai, fiecare atelaj era mânat de câte 3 conductori, fiecare pe un cal cu altul alături. ‹Mă da ce mă fac cu toate astea, aşa bogat am ajuns?›, am zis eu. Am avut răspundere mare, da mi-o plăcut să fac armata şi m-o făcut sergent. Veni apoi războiul (22 iunie 1941 n.n.) aşa că în ziua când o trebuit să mă elibereze m-o şi concentrat. N-am plecat acasă deloc, aşa că am terminat abia în 45 armata, adică după mai mult de cinci ani, inclusiv frontul”.
Pe front, la Odesa
„Am plecat, după ce o început războiul, cu regimentul şi Divizia 1 cavalerie pe frontul de est. Am plecat de la Cisnădie, unde eu mă aflam pentru a face instrucţie cu recruţii. De acolo am mers cu trenul până la Nistru unde ne-or dat jos şi am mers apoi călare până la Odesa. La Odesa am stat mult, între două limanuri. Şase kilometri erau între acele braţe de mare. Eram 30 de baterii de artilerie acolo. Tot la 10 metri era un tun. Când or început să tragă toate tunurile pe Odesa aşa s-o mişcat pământul, ca la cutremur. De atunci nici nu mai aud bine. La Odesa atacam noi şi contraatacau ruşii. Într-o seară am atacat noi, am înaintat puţin, dar dimineaţă observ că ruşii vin la atac şi încerc să scol un camarad: ‹Scoală mă, că vin ruşii› şi am dat cu piciorul în el să-l scol, da el era mort de cu o zi înainte, de la atacul de seara. Şi io am dormit toată noaptea lângă el sub foaia de cort, să mă încălzesc! După ce o căzut Odesa pă noi ne-or pus de pază la mare. Eram de pază, cu tunurile pe malul mării, să nu debarce cumva ruşii. Pă mine m-or pus la aprovizionare, aşa că nu mi-or dat tun doar făceam aprovizionarea cu alimente de la Berezovca, un oraş cam la 20 de kilometri de unde eram noi, unde era şi comandamentul.”
În marş spre Cotul Donului
„După un timp am înaintat mai departe în Rusia, unde am mers mult pe jos şi pe cai, prin sate unde erau mai mult bordeie, case din cârpici, tencuite cu pământ, nu era pod, nu era nimic şi în casa aceea stătea şi vaca şi oaia şi noi dormeam și noi toţi în colibă, împreună cu gazdele. Era şi foarte frig. Unii ruşi erau obraznici dar cu alţii m-am înţeles, că le spuneam: ‹Ce caut io aici când am pământ la Luguzău. Nu-mi trebuie mie pământul vostru şi cred că nici vouă nu vă trebuie pământul meu›.
Noi le dădeam alimente, că era cam criză la ei, mai ales că primeam în plus şi raţia celor care erau plecaţi în concediu şi a unora care au murit între timp. Ne deplasam câte 20 de kilometri cu caii, după care stăteam o noapte-două la câte un colhoz şi noaptea ruşii din sat păzeau căruţele, şase căruţe am avut, şi n-o dispărut nimic, dar le dădem două pâini de familie şi câte o bucată de salam. Odată am intrat într-o casă şi am văzut lapte pe sobă şi am cerut femeii să-mi dea lapte. O zis net, că n-are decât o pereche de lapţi, adică de papuci, ea o crezut că pe aceeia îi cer. Atunci i-am arătat laptele şi ea mi-o zis să-l iau tot. La lapte îi zicea malako. Ruşii or fost de 10 ori mai buni decât nemţii. Eu eram sergent, neamţul era sergent dar el se ţinea mai deştept, se considera superior, dar nu era aşa. Seara mă jucam cu tineretul, cu băieţii, cu fetele rusoaice, cărţi, canastă. Ne aveam foarte bine cu ei, mi-or dat adresele lor să le scriu. Colhozul era Niva şi era şi o dăscăliţă frumoasă acolo. De pe malul mării ne-or dus mai departe pe Bug, am trecut Bugul pe la Nicolaev şi am mers călare, dar nu am mai putut fi aprovizionaţi din Ţară însă am vut noroc că or lăsat şi ruşii porumbul necules pe câmp şi l-am dat la cai, care s-or îngrăşat în timpul ăsta. Am tot mers până la Cotul Donului. Drumurile erau de pământ, când era vară era prea cald şi iarna prea frig”.
Pe poziţie, lângă Donul însângerat
„Am ocupat poziţie lângă Kleţkaia, un orăşel pe malul Donului, cum îi Ineul, unde am avut mai multe lupte. O dată l-or ocupat ruşii, o dată l-am ocupat noi. Eu eram la observatorul înaintat. Era cam cum ar fi dealul Mocrii unde mă aflam eu şi la Ineu era Kletskaia. Îi vedeam aşa cum te văd pe dumneata. Aveam o lunetă şi vedeam foarte bine tot oraşul. Când ocupam noi trăgeau ruşii, când ocupau ruşii trăgeam noi pe oraş. Eu transmiteam coordonatele în spate, la 5 kilometri, la maiorul Paţachia Ionel, comandantul bateriei. De vreo cinci ori am ocupat oraşul şi am fost respinşi. L-am distrus complet. Atâta am tras că nu o mai rămas nici o casă în picioare. Până la urmă o rămas Kletskaia la ruşi. Dar pentru că de 11 luni nu am fost în concediu, în 5 noiembrie 1942 mi-or dat drumul în concediu şi în timpul acesta, în 19 noiembrie, or atacat ruşii prin spatele regimentului nostru, cum mi s-o povestit mai târziu. De la Cotul Donului, după ce am trecut pe gheaţă o apă mare, am ajuns într-o gară care ducea răniţii nemţi în Germania, aşa că am urcat şi io în trenul acela care mergea foarte greu. Am ajuns în unitate la Arad şi de acolo la Luguzău. Am stat acasă vreo 20 de zile după care m-am înapoiat la unitate, dar nu m-am mai dus în Rusia, am stat să instruiesc recruţii la unitate”.
În Ungaria, pe frontul de Vest
În timp ce sergentul Alexandru Scrob se ocupa de instrucţia recruţilor în unitatea din Arad, sovieticii rup frontul româno-german din Moldova şi astfel Armata Roşie se revarsă asupra României. Dar, în ziua de 23 august în palatul regal din Bucureşti mareşalul Antonescu, conducătorul statului, este arestat la ordinul regelui Mihai I, alianţa cu Germania este ruptă iar România se alătură Naţiunilor Unite, prin urmare şi vechiului inamic, Uniunea Sovietică.
„La 23 august eram încă la Arad, în unitate, când am primit alarma de luptă şi am luptat la Păuliş, împreună cu şcoala de subofiţeri din Radna cu Divizionul 1 artilerie călăreaţă, aveam 2 tunuri cam vechi pe care le foloseam la instrucţie. Am luptat la canalul antitanc împotriva tancurilor ungureşti care au trecut graniţa de vest în 13 septembrie. După aceea am plecat pe front în Ungaria”.
Din campania din Ungaria veteranul Alexandru Scrob a reţinut mai ales întâmplarea care avea să-i aducă rănirea şi decorarea cu „Virtutea Militară”, şi apoi lăsarea în unitate pentru instruirea recruţilor
„Acolo, pe Tisa, am avut io o întâmplare în urma căreia am fost rănit şi apoi am fost decorat cu ‹Virtutea militară›, clasa a II-a. Iată cum s-a întâmplat. Maiorul Paţachia m-o trimis să caut pe maiorul Irimescu, care era cu infanteria în faţa noastră, să-l întreb unde mai trebuie să facem tragere. În timpul ăsta io am văzut prin aparat, că de la un canton care era pe malul apei se trage. Atunci m-am târât în spatele cantonului, prin nişte mărăcini, unde nu am întâlnit soldaţi de ai noştri pentru că eram deja între linii. Noi aveam numai un cap de pod făcut peste Tisa (?) M-am apropiat de un canton, unde am văzut că sunt soldaţi unguri, şi am aruncat o grenadă ofensivă aşa că o ieşit un inamic afară. Io aveam un pistol Oriţa şi le-am cerut să iasă toţi. El, ungureşte către mine, îmi spune că este cu camarazii. Spune-le să iasă afară, am zis româneşte. Strigă el pe Ioşca, strigă pe Geza să iasă toţi de acolo. Acela pe care l-am găsit înainte a aruncat deja arma jos. Da mie, care aveam arma îndreptată spre el, îmi tremurau pantalonii de frică. Am zis: oare să-l împuşc pă ăsta, să fug, ce să fac? Nu-l împuşc, ne împăcăm noi cumva. Or ieşit opt soldaţi de acolo. Care cum ieşea arunca arma. ‹Unde vreţi să mergeţi, la Bucureşti sau la Budapesta?› Zice unul româneşte către mine: ‹Noi am vrea să merem la Cluj, că noi suntem din teritoriul cedat›. ‹Na, hai că vă duc io›. Şi atunci am luat-o către ai noştri. Mi-am legat o batistă la ţeava armei ca să nu tragă ai noştri spre noi. I-am dus până la adăpostul ce îl aveam ocupat pentru observaţie de artilerie. De acolo am dat telefon la maior şi l-am întrebat ce să fac cu prizonierii. ‹Îi treci apa, îţi trimitem doi soldaţi să-i ia şi să-i aducă aici›. Între timp prizonierii mi-au dat adresele lor, că le-am zis că după ce-i ţine în lagăr câteva zile o să le dea drumul acasă şi dacă Dumnezeu ne ajută să ajungem acasă putem coresponda. Merg eu la voi şi voi veniţi la mine. Doi caporali or venit după ei să-i ducă până la unitate şi i-am urcat într-o barcă pe cei opt soldaţi prizonieri, dar o venit un proiectil de la un aruncător de grenade, nu ştiu dacă aţi văzut aşa ceva, era ca o pară, şi drept la noi în barcă. Pe cinci nu i-am mai văzut deloc. Unu dintre cei scăpaţi era cu mâna ruptă, celălat cu picioru rupt, io nu am avut nimica. Noroc că am avut o bobină de telefon în spinare şi stăteam în spatele bărcii. Am căzut în apă dar m-am ţinut de fir, am trecut şi i-am predat pe cei doi, care or scăpat. Numai că am văzut că sângerez jos la picior aşa că m-am pus pă nisip şi am văzut sânge şi pă nisip. Ţăşnea sângele din cizmă. Nu am simţit nimic până atunci. După asta am fost dus de brancardieri la unitate. Mi so umflat piciorul, că veam trei schije în el. Atunci mi-o zis doctorul, care era din Pecica, şi pe care îl cunoşteam din unitate de la Timişoara, că am ocazia să merg în ţară. Uite îţi fac hărtie, îi aici în gară trenul sanitar numărul 15 şi mergi cu el”.
Acasă în concediu de boală
„M-am dus la gară şi am urcat pe tren. Am venit pe la Carei, Oradea, Sântana. În fiecare staţie stăteam câte patru-cinci ore. Am dormit acolo, în vagon. Între timp piciorul la mine, era pe vindecate. Aşa am mers până al Craiova, unde am ajuns seara. A doua zi toată lumea la baie şi la vizita medicală şi după ce am făcut baie aproape că nu se mai cunoştea unde am fost rănit. Şi zice doctorul către mine: ‹Spune drept, cât ai dat la doctor să-ţi facă bilet să vii aicea›. ‹Să trăiţi domnule colonel, n-am dat nimic. Da o fost umflat piciorul la mine şi o spus doctorul că nu are aparate acolo şi de aceea m-o trimis încoacea›. Atunci zice către unu: ‹Fă-i bilet de ieşire din spital cu drept de concediu o lună de zile›. Am ieşit din spital la 1 decembrie. 1944. Acolo o scris că am drept de concediu o lună de zile, de la 1 decembrie. Io ce să fac, am urcat pe tren dar am pus un 3 în faţă la 1. Am venit la unitate şi mi-or completat biletul pentru o lună de zile concediu. Nu s-or uitat atent şi aşa am stat o lună de zile în plus acasă”.
„După ce am venit din concediu în unitate m-or pus iară să fac instrucţie cu recruţii. Între timp ai noştri au mers până la Tatra. După ce s-a făcut pace am venit acasă Trebuie să spun că m-am căsătorit în timp ce eram în armată. În civilie am lucrat doi ani taxator. Apoi am fost şofer la IRTA, şofer la colectiv. Am avut un băiat şi două fete. Acuma cu bătrâneţile, cu nevasta şi cu casa de la Luzuzău unde stau de primăvara până toamna”.
Iată pe scurt, aşa cum ne-a fost povestită, aventura „războinică” a celui care a fost pe front sergentul de artilerie Alexandru Scrob. Omul care a avut şansa să scape cu viaţă din cumplitul măcel şi să trăiască, până la adânci bătrâneţi, cu o familie fericită, ca o compensaţie pentru anii tinereţii pierduţi pentru cauze pe care nu le înţelegea prea bine.
Citește și:
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (4)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (3)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (2)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (1)
- SERIA 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- alte articole de același autor – AICI
