UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE ( XXVI ) | DESTRĂBĂLAREA CARDIOLOGICĂ

VALENTINE’S DAY…, CE MUNUNĂȚIE!

TELL ME DARLING, CE-MI ADUCI TU MIE? (Folclor anglo-saxon…)

DRAGOBETE, DRAGOBETE,

HAI, SĂ MERGEM PE LA FETE !… (Folclor românesc…)

Prolegomene sentimentaloide: de la simbolul arhaic al lupului la inima trăitoare de iubire…

De ce spunem „Inimă de leu” pentru a desemna bravura? Nu ar fi mai potrivit, cel puțin aici, în Europa, să facem apologia cuiva prin metafora „Inimă de lup”? Se știe doar că lupul este printre cele mai fidele animale în cuplu, că lupoaica își apără progeniturile cu o violență și dăruire de sine cum rar s-a pomenit, că un lup prins într-o capcană oribilă, care-i blochează o labă, (nu există ființă mai crudă, mai sadică decât homo sapiens sapiens! ) este în stare să-și roadă cu proprii colți acea parte a corpului,  numai și numai să recâștige libertatea… În mitologia romană, există Lupa Capitolina, mama-lupoaică, adoptivă, a lui Romulus și Remus – fondatorii Cetății Eterne…; „drapelul”-simbol dacic este un cap de lup cu o coadă ce înspăimântă prin șuieratul său… Pe de altă parte, inima, din vremuri imemoriale era considerată sediul trăirilor sufletești, umane, implicit dragostea… Inima este și trebuie să fie reprezentată iconic prin culoarea roșie (doar e centrul de pompaj al sângelui în corp, sângele este roșu…deci…); ați auzit de inimă „verde”, „galbenă”….? Poate de inimă „neagră” (e.g. „a mierlit-o de inimă neagră, inimă rea”…, recte supărare, ură… opusul iubirii…). Poate ați auzit de cântece de „inimă albastră”, la yankei ar veni ceva în genul „blues”, atunci când te-apucă „șlogul”… Să punem deci lucrurile cap la cap, într-o preistorie a Zilei Îndrăgostiților, Valentine’s Day…

Festivalul Lupercalia (etimologia e evidentă!) avea loc în Roma Antică pe la mijlocul lunii februarie (între 13 și 15). Pe când în cea mai mare parte a Europei, iarna nu și-a luat catrafusele încă, aici în Sud, deja sunt semne evidente de primăvară… (scepticul din mine comentează – „ou sont les neiges d’antan?” – cu schimbările actuale aiuristice de climă…). Începutul primăverii însemna un efort (nu numai din partea Mamei Naturi…) de purificare și fertilizare, băieții alegeau dintr-o urnă nume de fete, se întâlneau cu ele și se formau cupluri, dintre care unele ajungeau la (fatidicul – zic eu) act al căsătoriei… Exista și ritualul păgân de sacrificare a unei capre și de biciuire (în ce sens?…) a femeilor care își doreau un copil… Biciuire,… revin cu întrebarea … să scoată „dracii” din ele?, să le pedepsească pentru că „au călcat pe bec”?, sau era o chestie simbolică cu semnificație pozitivă pe care numa’ zăpăciții aia de atunci o pricepeau?.. Cert este că Papa Gelasius I (numele o fi evocând ideea de „gelos”?…) hotărăște ferm-creștin-tovărășește: Gata cu prostiile păgâne! De aici încolo veți avea sărbătoarea Sf. Valentin – Valentine’s day! Era anul de grație 494… Prima nouă sărbătoare… circa anul 496… ierlit-o de „inimă neagră, inimă rea”…, recte supărare, ură… opusul iubirii…).

Tăt englezu’ îi fruncea!

Perfidul Albion nu se lasă! Ei sunt primii cu „idei”, în Europa (vreau să zic : restul Europei, i.e., Continentul!…), abia apoi vin verii lor primari – yankeii, cu… banii!…

Geoffrey Chaucer – părintele limbii engleze literare – menționează în scrierile sale („Cantebury Tales”/ „Parliament of Foules”?), încă în 1382, o sărbătoare populară, „Ziua în care păsările se adună”. Zis lui rămâne: „Orice pasăre își alege perechea”. Era ziua de 14 februarie. Tinerii își trimiteau bilețele de dragoste, numite „My Valentine”… Chestia cu simbolul „păsăricii” (ha, ha, ha!…) o vom întâlni și la români, la Dragobete (cum se va vedea mai jos…).

Se știe că ciocolata este afrodisiac. Faceți legătura: inimă roșie – ciocolată – iubire! Ei bine, tot niște englezi au făcut-o primii: Richard Cadbury, fiul lui John Cadbury (celebri producători de ciocolată… evident, în U.K.). Pe la 1800, produc și vând prima cutie cu bomboane de ciocolată pentru Valentine’s Day! Evident, cutia cu decorațiuni are formă de inimă … În Britain, sărbătoarea devine cunoscută, ca atare, încă din sec. XVII; până în sec, XVIII devine o sărbătoare obișnuită pentru tineri – prieteni sau iubiți – din toate clasele sociale. Scrisorile de mână vor fi înlocuite de scrisori-tip, imprimate, cam pe la 1900.

Yankeii?…Ca yankeii! tot ce fac, trebuie să fie de mari proporții și mai ales a big deal! I.e., o mare afacere, super-bănoasă! Nici nu se putea altfel la ei… O au în sânge, în ADN-ul lor… Primele schimburi de felicitări cu această ocazie apar  cam prin anii 1700. În jurul lui 1840, Ester A. Howland începe să vândă felicitări produse în masă, erau deja „elaborate”, se numeau „Mother of Valentine” multe erau din mătase, cu „zorzoane” – panglici, imagini colorate… Azi, după Greeting Card Association, se vând anual cam un miliard de felicitări de Sf. Valentin, a doua mare vânzare anuală după cele de Crăciun (în general, muierile cumpără cam 85 %!…).

Dar să dăm Cezarului ce-i al Cezarului ! Biserica creștină își revendică, la rândul ei paternitatea/maternitatea zilei de Sf. Valentin. Dar Marea Schizmă (1054) se va manifesta și aici, chit că, la origine, e vorba de un preot obscur, devenit apoi „sfânt”, dar tot unul „de serie”… Voi începe  (în Prima inimioră roșie) cu Biserica bizantină, de rit grec, zisă și ortodoxă, Biserica de Răsărit. Doar de la Răsărit ne vine lumina (vreau să zic de la niponi și nu rusnaci…). Apoi voi trece la catolici…

Prima inimioară roșie. 

Pentru Biserica ortodoxă, Sfântul Valentin este „sărbătorit”, anual,  pe data de 30 iulie (recte în mijlocul verii, când te pocnește mai abitir soarele-n creștetul capului…). Data de 14 februarie e consacrată în Calendarul ortodox sfinților Chiril și Metodie !.. (știți cu siguranță, cu ce caractere scriu o bună parte dintre popoarele slave, inclusiv în „Măreața…”; ați auzit, desigur, de alfabetul chirilic, de „inventatorii” lui, plecând de la scrierea greacă…). Mai mult, biserica de rit bizantin se minunează cumplit în fața unei situații paradoxale: pe de o parte, toată lumea știe de sărbătoarea Zilei Îndrăgostiților, pe de altă parte, despre viața lui Valentin, aproape că nu se știe nimic… Și eu, personal, mă tot mir cum de-a fost posibil ca un eveniment tragic (execuția prin decapitare a celui ce avea să devină „Sf.” Valentin) să ajungă un moment de veselie generală în lumea celor drept-credincioși? Căci sărbătorirea iubirii și a familiei nu este nici slujbă de înmormântare și nici vreun parastas (poate pentru bărbatul care și-a pus pirostriile, ha, ha, ha !). Ortodocșii plusează: Sf. Valentin a fost scos din calendarul romano-catolic, încă din 1969, din motiv de ambiguitate a datelor despre…

Dar să vedem „personajul” (apud ortodoxie). Valentin se naște la Interamna (azi, Terni, în regiunea Umbria – Italia) cam în anul 173. Este hirotonisit preot iar apoi, numit Episcop de Interamna, chiar de către Papa Victor I, în 197. I se pun „în cârcă” obișnuitele „laudații” creștinești: a fost un bun propovăduitor al Evangheliei, a fost „făcător de minuni și vindecător”, a fost foarte iubit de către credincioși etc. Printre „minunile” săvârșite se amintește vindecarea miraculoasă a lui Cherimon, fiul vestitului filosof Craton. Acest lucru, pe când era deja Episcop și venise la Roma special pentru săvârșirea miracolului respectiv. Apoi, a fost arestat, torturat și ucis prin decapitare, la ordinul Prefectului Placid Furius. Avea aproape 100 de ani!… Erau vremuri grele – persecuțiile împăratului Claudiu (268-270). Împăratul roman respectiv interzisese căsătoriile. Avea nevoie de bărbați tineri pentru armata romană, nu să stea la fundul nevestelor și copiilor!  I s-a reproșat (lui Valentin!) că ar fi cununat (în secret) o tânără creștină cu un soldat păgân (proaspăt convertit). Ca mare „iubitor de iubire” omenească și familie creștină… A fost executat noaptea, în secret, spre a se evita revolta populației din  Interamna (Terni). Crima  s-a „extins” și asupra a trei discipoli ai lui Craton, puternic influențați și de Valentin: Procul, Efiv și Apolonie. Era 14 februarie, anul 269. Actuala Episcopie din Terni a dăruit câteva părți din moaștele Sf. Valentin Bisericii Delea Nouă Calist din Ceauschwitz… Era anul 2005…

Biserica romano-catolică merge pe același itinerar istoric. Exisă doar unele inadvertențe cu privire strictă la anumite date calendaristice, dar e prea puțin important acest lucru. Aici ne interesează mai mult semnificația unor momente. Deoarece Sf. Valentin și Ziua Îndrăgostiților a „prins”, mai întâi, în Vestul Europei, a urmat apoi Reforma Protestantă (implicit cu varianta sa specifică – Biserica Anglicană), apare un amestec destul de  contradictoriu, inexact de informații. Unele mai „picante” decât altele… Ce e de reținut mai interesant:

1. Aflat deja în închisoare, Valentin se împrietenește cu fiica temnicerului, despre care tradiția spune că era oarbă. Ar reieși că a convertit-o și că după moartea lui, grație intervenției sale miraculoase, i-ar fi revenit vederea… Mai mult, Valentin îi scrie acesteia o scrisoare în ziua execuției. Unele izvoare spun că era nesemnată (amănunt important, pentru că, peste ani și ani, tradiția acestui tip de anonimat va prolifera în celebrele „valentine”). Ale izvoare spun a că ar fi fost semnată „De la al tău Valentin” și de aici… obiceiul…
2. Întorcându-ne la Roma Antică, de Lupercalia, se obișnuia să se scrie numele fetelor nemăritate pe un bilețel. Toate acestea erau puse într-o cutie de unde se extrăgeau aleatoriu bilețele de către diverși bărbați (probabil „amatori de sex”). Fetele „extrase” deveneau iubitele „norocosului” pe timp de un an întreg. Această practică se va regăsi în Evul Mediu, începând cu sec. XIV. Așa că, în fiecare an, de 14 februarie, fiecare băiat alegea astfel o fată ce devenea iubita lui pentru o zi (comentariul subsemnatului: așa mai mergea! ). Acest fapt corespundea credinței că împerecherea păsărilor (simbol al primăverii are loc de Sf. Valentin). Ei, păsărică, păsărică!…
3. În Evul Mediu anglo-saxon, Sf. Valentin devine un personaj „sfânt” de frunte. Urări ale îndrăgostiților – scrise de mână – („valentinele”), apar după 1400. Cea mai veche, păstrată până azi, pare a fi un poem scris în 1415 de către Charles Duce de Orleans către soția sa. „Expeditorul” se afla închis în Turnul Londrei, în urma capturării sale după bătălia de la Agincourt (nume în engleză!). Este în colecția de manuscrise ale Bibliotecii Britanice din Londra. Apoi, nu foarte târziu, regele Henric al V-lea l-a angajat pe poetul John Lydgate să compună o felicitare a îndrăgostiților pentru Catherine de Valois…
4. În fine, cărți poștele cu „dedicații speciale” apar în Germania, abia prin 1780. Sunt de mare succes și erau numite „cărțile prieteniei”

Cam asta-i tot… Oare? În 1797, o editură britanică scoate „Scisori de Valentine ale tânărului”. Succes. În 1840 apare primul timbru poștal. Urmarea, corespondența scrisă între oameni explodează pus și simplu… La un an, se spune că ar fi fost trimise peste 400.000. de asemenea „felicitări”. Pentru prima dată, e liber la anonimat… Și tocmai în epoca victoriană, atât de „virtuoasă”!… Evident apar astfel și o mulțime de „scrieri picante”, ca să nu le spun… porcoase… Nimic nou sub soare!

A doua inimioară roșie: „DRAGOBETELE SĂRUTĂ FETELE!”…

Mi-au trebuit 58 de ani (sic!) ca să pricep, în fine, ce e cu Zburătorul din poezia omonimă a lui Ion Heliade Rădulescu; o tot întrebam pe profa’ mea de română de ce neapărat „zburător”? Am înțeles de pe atunci că (deh !) avem de-a face cu auto-descoperirea erotică a unei tinere fete, de răbufnirile tipic fiziologic-adolescentine, de hipersensibilizarea la farmecul naturii înconjurătoare, de reverberațiile unei mitologii autohtone curate (nu ambalate enervant de „sclipicios” și, evident, de un kitsch ordinar, cum a ajuns Valentine’s Day) ș.a.m.d. Dar tot nu pricepeam de ce musai „zburător”? Doamna de română – fie-i țărâna ușoară – nu mi-a putut da un răspuns satisfăcător pentru scepticismul meu precoce… Toată această tevatură până am ajuns să „paralelizez” pe Sf. Valentin (și catolic și ortodox) cu Dragobete-le… (de la românași citire, mai ales de la „regățenii” munteni și olteni…  miticii noștri…).

Popoarele din jumătatea sudică a Europei ( mai ales) au fost mari comunități agricole. Dependența lor de ciclitatea naturii  nu poate fi negată. „Rânduielile” ancestrale erau în pas cu anotimpurile. După o iarnă care mai acoperea, prin omătul ei, jegul existențial, venea primăvara, explozia vieții, reînvierea naturii într-un pastel infinit de culori și arome, urma vara, când soarele arzător ne tâmpea mai pe toți și, în fine, ca urmare a „tâmpizării” estivale, iată și toamna – momentul să ne „pregătim bagajele” pentru „voiajul” spre domiciliul „definitiv”, i.e., neantul… Azi, aceste străvechi „rânduieli” nu se prea mai respectă. De vină suntem noi dar și sfinții „de sus”, care dau semne de plictiseală la atâta monotonie „ontologică”. Azi mergem la schi, mâine putem face chiar plajă, apoi din nou înotăm în zăpadă, urmează „firesc” noroiul și inundațiile și… tot dă-i înainte… Uitați-vă la buletinele „meteo”!… Cel puțin aici, în Kent-ul britanic, nu avem cum „alunga monotonia” (vă mai amintiți de primele reclame comerciale tv. post-comuniste? –  chestia aia cu „alungați monotonia !” purtând încălțămintea Grigorio Rizo ?). Aici, pe pământ britanic sudic, cam toate anotimpurile sunt la fel. Tipic pentru calmul și spleen-nul englezesc, nici prea-prea, nici foarte- foarte. Evident, pe coaste, la Marea Nordului, mai vine câte un ciclon ce-și cam face de cap. Și ăsta, însă, cu măsură! Recte, n-o lungește exagerat. Ce vreți, suntem la  prea-serioșii britanici!.. Mai mult, suntem doar într-un „buzunar” al teribilului Atlantic…

Acum câteva seri, am auzit pentru prima dată în acest an, fluieratul mierlei… Primăvara și aici, în zori și pe înserat, micuța zburătoare neagră și cu cioc portocaliu „descântă și iar descântă”… știe ea ceva… îți caută perechea… De pe acum miroase a primăvară… dacă nu mai vine vreun „țâcnit” de sfânt sau politician „belicos”, care să dea din nou totul peste cap… Dar să ne luăm de Dragobete…

Telegrafic! (pe orice sursă media serioasă găsiți destule amănunte… până la sațietate; eu încerc doar să atenționez asupra câtorva…):

• Dragobete-le este o sărbătoare populară celebrată de români (mai ales muntenii și oltenii) pe 24 februarie;

• Etimologia și rădăcinile sale mitologice sunt și azi foarte disputate: există o „temă slavă” – Drag – Dragul, de aici, „dragu-bete”, unde sufixul „bete” vine din zona Oltenia, cu semnificația de „adunare, mulțime”… la origine ar putea fi și etimonul sârb „drugobrat” = cumnat (la noi, în Ardeal, „șogor”…);
• O altă proveniență ar putea fi sărbătoarea religioasă ortodoxă Aflarea Capului Sf. Ioan Botezătorul (în slavă – Glavo – Obretenia, ceea ce ajunge în română Vobretenia, Rogobete, Bragobete), până ce devine, până la urmă, în Evul Mediu în Sudul și Sud-estul românesc – Dragobete; folosirea termenului ne duce înapoi, cam până pe la anul 1774… (zic etnologii, etnografii și…nu se poate (!) evident … și  niște cercetători britanici – pace! Radu Banciu…)

• Mai „europenește”, exista un zeu tânăr (un fel de Făt Frumos) – „patron al dragostei și bunei dispoziții”, echivalent al lui Cupidon (de la romani) sau Eros (de la vechii greci); în Muntenia și Oltenia apare Dragobete Iovan, fiul al Babei Dochia care ne duce, din nou, la data de 24 februarie ! (Aflarea Capului Sf. Ioan Botezătorul);

• În tradiția populară se vorbește de ziua în care toate păsările și animalele se împerechează (sic!) – ciudat, chestia cu păsările și împerecherea o întâlnim „hăt departe”, taman în Britain!

• Treaba cu împerecherea și fecunditatea, i.e., revigorarea naturii, apare și în alte tradiții „locale”, unde Dragobete este protector al păsărilor…  „eufemisticul” păsărică  (știți prea bine la ce mă refer…), oare n-ar avea legătură cu…? (Vorba aia, „păsărica te furnică, dar furnica nu te păsărică”…)

Treaba este că 24 februarie „pică” în preajma zilelor Babei Dochia, se apropie de echinocțiul de primăvară. La țară, băieții și fetele se întâlnesc „la joacă”, sus pe dealuri, când „dă” iarba și apar primele flori ( dacă nu cumva e încă loc de săniat și schiat…). Apoi, fetele coboară fugind spre sat. Băieții după ele… Care-o prinde și o … sărută, public !, se zice că a „pus-o” de-o logodnă, măcar un an doi… (să nu fie doar 9 luni !…). Acest obicei al fugăritului fetelor poartă numele de Zburătorit ! (iată și chestia cu Zburătorul lui Ion Heliade Rădulescu !!!). Tot de aici și celebra zisă „Dragobetele sărută fetele”… Mie, ca ardelean, trăitor acum în perfidul Albion, îmi vine în minte interogația mucalită neaoșă: De ce se scutură zdravăn găina după ce o „zburătorește” cocoșul ?  Ca să i se răspândească plăcerea în tot corpul !…

În loc de epilog sentimentaloid.

Ca și alte „slăbiciuni umane”, iubirea (platonică sau nu, semnată nominal sau „semnată anonim” , estetică sau porcoasă etc.) a devenit o mare afacere veroasă, aducând câștiguri fabuloase celor care „sunt pe fază”… „Nebunia” s-a cam răspândit pe toată planeta și poartă azi o amprentă suspect de americană! „Tavarișci” Putin are nevoie de războaie aiurea că să se pomenească de el, radicalii musulmani au nevoie de atentate ca să-și facă auzit glasul cu tonalități venite dintr-un Ev Mediu timpuriu și revolut, chinezii au acum altă treabă – Anul nou chinezesc ș.a.m.d. Yankeii – dincolo de circul electoral cu un final imprevizibil (oare?) și cu o miză sumbră (pentru Europa!), o țin, măcar vreo câteva zile, în bălăcăreala ultra-kitsch a lui Valentine’s Day… Iar noi, românașii de pretutindeni (mai ales „de pretutindeni”!…) ce așteptăm? Ei bine, eu unul cel puțin o aștept pe Șoșo–Președinte! Sun un răutăcios căci mă aflu „sănătos” de departe de… Și cinic pe deasupra, pentru că-mi doresc – nici mai mult nici mai puțin – decât să fac haz de necaz…

Epilogul epilogului: Trei multimilionari yankei, la un „pahar de vorbă” în dimineața de Valentine’s Day: 

• Eu i-am luat muierii un cadou ce ajunge la sută în 8 secunde… Un Porsche!
• Eu, am cadorisit-o pe nevastă cu un cadou ce face suta în 5 secunde… Un Ferrari!
• Eu i-am luat la mujer ceva și mai și!  Ajunge la o sută într-o singură secundă…

Un cântar!…

Citește și: 

• UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (XXI). INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ vs. ARTIFICIALITATEA INTELIGENTĂ (1)
• UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (XXI). INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ vs. ARTIFICIALITATEA INTELIGENTĂ (2)
•  UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (XXIII). INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ vs. ARTIFICIALITATEA INTELIGENTĂ (3) 
• UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (XXIV). INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ vs. ARTIFICIALITATEA INTELIGENTĂ (4) 
• UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (XXV). INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ vs. ARTIFICIALITATEA INTELIGENTĂ (5) 
• Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii