[ÎN AMINTIREA BUNICULUI MEU]
Relativ recent am citit următoarele rânduri de o neasemuită profunzime și frumusețe: „Faptele care au îmbogățit odată spațiul și care pier când cineva se stinge pot să ne umple de uimire, însă adevărul este că un lucru – sau un număr infinit de lucruri – piere cu fiecare agonie; salvarea este că există o memorie a universului, așa cum au pretins teozofii. Cândva, demult, o zi anume a stins cei de pe urmă ochi care-l văzuseră pe Cristos.” Provin din narațiunea scurtă „Martorul”, parte a volumului ”Făuritorul” (1960) de Borges.
Astăzi a fost înmormântat bunicul meu. În data de 1 octombrie ar fi împlinit 91 de ani. Totuși, durerea provocată de moartea unui om drag nu ține cont de nicio matematică sau unitate de măsură. Mă gândesc câte lucruri au pierit cu această moarte și cum lumina ochilor lui a fost stinsă, ochi care poate au zărit cândva acel ceva pe care nimeni nu l-a mai zărit și nu-l va mai zări vreodată. Închidem oare ochii morților doar pentru că sunt mult prea tulburători a ne oglindi în ei ?
Uneori credem că păcălim insidoasa memorie printr-o scrijelitură. Urma materială pe care o lăsăm spre reamintire va pieri odată la rându-i sau mai tainic (absurd – vor spune unii), chiar această urmă se va pierde în voalurile atât de subtile ale uitării. O monedă găsită printre lucrurile tale cu un mic bilet scris de mână. „100 lei. Pariul pierdut de Bogdan la meciul România-Argentina, 1994.” Uitasem cu desăvârșire! Aceste urme materiale (moneda, petecul de hârtie) au readus memoriei o amintire ce stătea latent într-un ungher al unui loc de o arhitectură pe care nimeni nu a reușit încă să o deslușească.
Următoarele întâmplări pot părea desprinse dintr-o povestire de Borges sau Márquez, dar vă spun că sunt cât se poate de reale. În tinerețea sa bunicul meu visa să dețină un atelier de reparare/amenajare vase fluviale. A reușit să strângă o echipă în acest sens, dar toate-i planurile de dezvoltare a unei întreprinderi private s-au năruit odată cu instalarea noului regim în anul 1947. Viața i-a rezervat apoi o carieră militară, dar a rămas până în ultima clipă un pasionat al domeniului naval. Nu demult mi-a spus că dorește să-mi rămână de la el un obiect (modelat de mâinile sale), obiect care să mi-l aducă în amintire. I-am achiziționat o corabie de lemn (o machetă/kit) cu peste o mie de piese care trebuiau asamblate cu mare măiestrie. Personal am perceput (este mult prea mult spus „înțeles”) sentimentul morții pentru prima oară în timpul revoluției din 1989. Îmi amintesc că am plâns. Într-o măsură mai mică sau mai mare, de atunci, spectrul morții nu m-a mai părăsit niciodată. Bunicul meu era atât de viu și plin de viață încât îl percepeam cumva ca fiind nemuritor. I-am comunicat să nu se grăbească cu corabia și că oricum până la 100 de ani când administrația locală (sperând că nu tot actuala – îi spuneam) îi va acorda o diplomă de onorare are tot timpul să o desăvârșească. A lucrat la această corabie cu mare ardoare. Îi dedica ore întregi în fiecare zi. Anumite nopți l-au găsit în continuare la masa de lucru. A spus mai multor persoane (care apoi mi-au relatat personal) că TREBUIE să o termine. Când a finalizat-o (eu nefiind la acel moment în țară) fratele meu l-a vizat și i-a făcut o poză alături de corabie. Pe chipul său am perceput (pentru prima oară) semnele tainice ale Marii Treceri. Cred că la finele fiecărei opere bucuria creatorului ei că a izbândit se amestecă cu acea melancolie pe care personal nu găsesc alte cuvinte să o descriu decât prin formula „consummatum est”. O călătorie a ajuns la final. Un drum a fost parcurs până la destinație.
La scurtă vreme stăteam pe marginea patului său de spital. Suferea. M-am întrebat (inutil, într-adevăr) cui profită durerea fizică pe care o simțea, dacă toate acestea au vreun sens. Dialogul purtat a fost însă pur banal. M-am despărțit de el salutându-l așa cum o faceam de fiecare dată. Un salut care promitea o apropiată revedere. Acum îmi pare atât de rău de toate acele cuvinte nerostite. Peste două zile agonia s-a sfârșit. Într-un moment al evocatei vizite m-a cuprins un sentiment straniu. Privindu-i o clipă chipul pe care s-a ivit o barbă albă (bunicul meu se bărbierea în fiecare dimineață, ritual pe care a refuzat să-l întreprindă altcineva în locul lui) m-am identificat cumva cu el, m-am regăsit, transpus, văzut în acesta ca într-un fel de oglindă magică.
Indiferent când acel moment va veni și pentru mine sper (apelând la toate forțele și cunoașterea deținută) să-l întâmpin fără frică, dar mai presus de toate în cel mai demn mod cu putință, demnitatea fiind cea mai înaltă valoare a ființei umane.
Într-o lume mai perfectă sau imperfectă decât prezenta – cu speranța revederii.
Până atunci, rămas bun dragă Tătăică !
4 comentarii. Leave new
Dumnezeu sa îl odihnească în pace! ! !
CONDOLEANTE FAMILIEI !!
Foarte frumoase cuvinte IN MEMORIAM………FELICITARI, BOGDAN !!
Sincere condolente!
Odihna vesnica!!!