La data de 9 aprilie 1821 se naște la Paris Charles-Pierre Baudelaire. Iată, se împlinesc astăzi nu mai puțin de 198 de ani de la nașterea poetului, un moment ideal pentru un omagiu, fie el și unul modest, aidoma prezentului.
Restrospectiv privind, cred că am auzit prima oară numele de Baudelaire la orele de literatura română – lecția dedicată operei poetice a lui George Bacovia, cu profunda influență pe care au exercitat-o simboliștii francezi, îndeosebi Charles Baudelaire.
Dar întâlnirea efectivă cu poezia lui Baudelaire a avut loc, pentru noi, undeva în jurul vârstei de 17 ani, urmare a unui traseu destul de heteroclit, anume prin intermediul lui Jim Morrison, legendarul lead singer al formației The Doors.
Cum bine se știe, Jim Morrison îl adora pe Arthur Rimbaud, copilul teribil al literaturii franceze, context în care pe această filieră am citit: „Un anotimp în Infern”, „Sonetele” și „Iluminările”. Morrison purta cu el poemele complete ale lui Rimbaud în excelenta traducere a lui W. Fowlie, la fel cum (într-o paralelă în timp) Modigliani avea mereu asupra-i Cânturile lui Maldoror de Lautréamont (capodoperă suprarealistă în care se simte și influența lui Baudelaire).
Prin Rimbaud (plecând de la Jim Morrison) am ajuns apoi la opera lui Baudelaire – aflând că Rimbaud (cel puțin în creațiile de debut) a fost la rându-i puternic influențat de Baudelaire. Iată cum toate drumurile noastre au condus în final spre întâlnirea cu el.
„Florile Răului” este indubitabil Magnum Opus a creației baudelairiene. Prima ediție apare la data de 25 iunie 1857, într-un tiraj de o mie o sută de exemplare. Lucrarea își găsește un public mic, dar fidel și ardent. De altfel (să o afirmăm franc) Baudelaire nu a fost în timpul vieții un scriitor de succes. Chiar s-a calculat că în toată cariera sa de scriitor profesionist, Baudelaire ar fi câștigat, pentru traduceri, poeme și cronici, suma de 10.000 franci, echivalentul a circa 20.000 euro actuali (vezi în acest sens C. Bădiliță, Poetul și Procuratura, Ed. Tracus Arte, 2017, p. 14, nota 3 de subsol).
O astfel de situație nu trebuie defel să ne mire (să ne revolte – poate). Baudelaire este unul dintre numeroșii artiști pe care societatea timpului în care a trăit nu i-a înțeles și nu i-a apreciat (nici măcar la mică parte din amplitudinea valorii lui). Doar posteritatea i-a făcut oarecum dreptate, Baudelaire fiind considerat astăzi un veritabil creator de geniu, un monstre sacré al literaturii universale, un vizionar a cărui imensă originalitate continuă a fascina și provoca deopotrivă.
Ce exemplu mai revelator în susținerea celor de mai sus putem oferi decât evocarea condamnării poetului la o amendă în cuantum de 300 franci pentru ultraj contra moralei publice și bunelor moravuri, condamnare pronunțată de către Tribunalul corecțional al Senei, printr-o hotărâre din 20 august 1857, urmare tocmai a publicării volumului „Florile Răului”. Pe lângă condamnare pecuniară, șase poeme din volum au fost atunci interzise.
Iată ce reține instanța într-un pasaj cheie: „Având în vedere eroarea poetului, în scopul pe care a dorit să-l atingă și în calea pe care a urmat-o, eforturile de stil pe care le-a putut face, indiferent de critica care a precedat sau a urmat tablourilor sale, nu poate distruge efectul funest al imaginilor prezentate cititorului și care, în poeziile incriminate, conduc neapărat la excitarea simțurilor printr-un realism grosolan și ofensator pentru pudoare.” Ce neghiobi, ce bicisnici, ce micime umană, ce pată de neșters pe memoria acestor magistrați – Caveat !
La data de 31 mai 1949, la mai bine de 80 de ani după moartea sa fizică, Curtea de Casație i-a făcut dreptate poetului, reabilitându-l, când pe cale de revizuire a casat și anulat hotărârea din 20 august 1857. Să lecturăm superbele rânduri din raportul consilierului (Curții de Casație), domnul Falco: „(…) putem proclama astăzi că aceste poeme nu depășesc, în forma lor expresivă, libertatea permisă unui poet de geniu, care în fond, departe de a batjocori morala, sunt de inspirație cinstită și includ, în aparenta lor îndrăzneală, lecția care se degajă din contradicțiile unui suflet neliniștit și un spirit chinuit, poeme care unele dintre ele au devenit nemuritoare, luându-și locul definitiv printre cele mai frumoase piese ale limbii franceze și capodopere poetice ale tuturor timpurilor.” – Chapeau, domnule Falco ! Aceste rânduri nu doar că te-au salvat uitării, dar imaginea posterității tale este una aureolată.
L-am iubit pe Baudelaire de la prima lectură. Continui să-l iubesc și o voi face până în ultima clipă. Poeziile sale frapează prin măiestria tehnică impecabilă și desăvârșirea stilistică, prin imaginile create, corespondențele realizate. Niciun poet nu a fost în stare până la Baudelaire să antreneze, să provoace simultan toate simțurile cititorului. Într-un singur vers Baudelaire are capacitatea de a-ți evoca parfumuri mistice, surprinzătoare paletare de culori, melodii îndepărtate, asterismul unui mineral, eterele nostalgii care se revarsă la deschiderea unui vechi sipet, detaliul subtil al mătăsii așternute pe trupul unei femei.
Baudelaire mi-a oferit motto-ul pentru prima mea lucrare juridică intitulată „Nestemate de Jurisprudență” (evident, câteva versuri din poemul „Epigraf pentru o carte osândită”), versurile pe care i le-am scris femeii iubite ca dedicație pe alte lucrări, minunatele corespondențe/paralelisme atunci când am văzut-o pentru prima oară, evocându-mi câteva versuri din poemul „Madrigal Trist”.
Dar îți mulțumesc, suflet afin, în primul rând pentru ceea ce mi-ai oferit atunci când, singur, retras din această mizeră și perversă societate, îți culeg buchetul tău de flori malefice de pe noptieră și încep să citesc. Ce anume mi-ai oferit ? Ai spus-o chiar tu: „E un miraculos privilegiu al artei că oribilul, artistic exprimat, devine frumusețe și că durerea ritmată și cadențată umple spiritul cu o bucurie liniștită.”
La final, țin să cred că l-am înțeles cu adevărat pe Octavian Soviany atunci când și-a încheiat confesiunea traducătorului [în posibil cea mai profundă traducere în limba română a „Les Fleurs du Mal” – apărută la Ed. Max Blecher, în anul 2014 (o recomandăm cu mare căldură)]astfel: „De asta este Baudelaire tatăl nostru, al tuturor.”
***
P.S. Am regăsi recent o poză de-a subsemnatului din anul 2011, în cimitirul Montparnasse, la mormântul lui Baudelaire. Faceți abstracție de subsemnatul și observați vă rog în partea superioară a monumentului funerar urmele de ruj (și eu le-am observat cu mult după realizarea fotografiei). Poate unora le va părea frivol un atare gest – nici nu ne pasă. Pentru noi este un gest de splendidă pasiune și magnifică frondă adusă morții. Florile pe care ni le-a lăsat poetul se (re)găsesc într-un ciclu etern, nemuritor. Ele vor răsări mereu și mereu inclusiv din aceste sărutări ce și-au sculptat rădăcinile în și din piatră.
Foto de Étienne Carjat (circa 1862)
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Baudelaire_1844.jpg
Portretul lui Baudelaire din 1844, pictat de Emile Deroy.
1 comentariu. Leave new
… ar trebui sa scrii mult mai des.Am cautat in biblioteca si am gasit o editie din 1978 a volumului de poezii mentionat, cu o prefata de Vladimir Streinu.Cartea am cumparat-o in anii studentiei (’90) de pe strada, in Cluj-Napopca. Apoi am prins o alta carte – “Paradisuri artificiale” – un tip interesant Baudelaire.Eu personal am pus o floare in Creta la mormantul lui Kazantzakis si un buchet in Herrlingem pentru Erwin.