Câteodată, rămân fără cuvinte. Chiar și eu. Rămân surprins, plăcut surprins, iar asta e periculos, deoarece speranța a devenit un pericol pentru cei ca mine. Dar și un lucru atât de necesar, mai ales în zilele astea. Câteodată, vedem și raze de soare în atât de înnouratul cotidian, câteodată vine o gură de aer proaspăt, ce acoperă damful de minciuni. Iar treaba noastră este să popularizăm și speranța, să lăudăm binele, cel care apare atât de rar.
Scriam, acum câteva săptămâni, despre o nenorocire și o inițiativă lăudabilă, care încerca să repare urmările acelei nenorociri. E vorba de un trăznet care a lovit o casă din Cil, și despre gestul extraordinar făcut de vicepreședintele ALDE, Vasile Pacșa, de a reconstrui, alături de comunitatea din localitate, acoperișul acelei case. Scriam despre acest gest, un exemplu, dar și o raritate în lumea noastră închistată în individualism.
Dar lucrurile nu s-au încheiat aici. De fapt, s-au încheiat, deoarece reparațiile au fost finalizate. Ceea ce m-a șocat de-a dreptul, a fost modestia. Nu au existat postările cu care, din păcate, ne-am obișnuit, laudative până la greață, nu a fost vorba de un exercițiu de imagine pe seama unui dezastru. Vasile Pacșa nu a apărut pe un cal alb, pozând în salvatorul mesianic, deși ar fi putut să o facă și, martor mi-e Dumnezeu, nu l-aș fi judecat prea aspru pentru asta. Sunt mulți iluștri necunoscuți, ai urbei sau de aiurea, care fac din țânțar armăsar, oameni care merg cu doi cozonaci la un cămin de bătrâni și fac un eveniment media despre asta. De fapt, despre ei. Ca întotdeauna, ține de om. Iar omul Vasile Pacșa a considerat, în buna tradiție a oamenilor simpli și cu suflet, că și-a făcut doar datoria. Și-a făcut datoria până la capăt, fără să aștepte ceva. Recunoștința i-a fost arătată de către familia în cauză, printr-o postare pe Facebook, și asta a fost tot. Nu surle, nu trâmbițe, nu pamblici tăiate, nu chermeze, nu evenimente interactive, nu live-uri pe rețele sociale. Tăcere. Tăcerea demnă, cu care nu mai suntem obișnuiți. Tăcerea modestiei, cea care impune respect și invită la meditație. Tăcerea care mă face pe mine, și ar trebui să ne facă pe toți să respectăm și mai mult gestul minunat al unui om care a ales să ajute.
Așa că, încă o dată, Vasile Pacșa îmi dă o lecție de civism, bun simț și modestie.
Mulțumesc.
