Am fost invitat la evenimentul organizat de doamnele de la Lions, Cină pe întuneric. E o manifestare anuală, ce își dorește nu doar să vină în ajutorul nevăzătorilor, ci să și sensibilizeze participanții la problemele cu care se confruntă această comunitate. Și reușește cu brio. E vorba de dedicația și sufletul unor oameni deosebiți, angrenați în organizarea acestui eveniment, început la Arad și „exportat” și în alte orașe din țară.
E vorba de o seară în care experimentezi ceva inedit. O cină în întuneric. Ești legat la ochi, nu te poți baza pe vedere, și trebuie să îți folosești celelalte simțuri pentru a te descurca. Trebuie să ghicești unde sunt tacâmurile, paharele, ce mănânci, trebuie să te bazezi pe cel de lângă tine, pe care îl cunoști sau nu. Am crezut că va fi doar interesant. A fost mult mai mult decât atât.
Pentru că, cel puțin pentru mine, a fost o experiență aproape cathartică. Lipsa luminii a fost mai revelatoare decât o fantă de lumină. Întunericul mi-a devenit lumina de la capătul tunelului. Întunericul, înspăimântătorul întuneric total, de care mi-e atât de groază, mi-a fost profesor. Pentru că în acest întuneric am fost forțat să îmi întorc privirea spre mine, spre ceva mult mai întunecat. Iadul din mine e rezultatul unei depresii severe, anul acesta mi-a răpit zâmbetul și încrederea în mine și în semeni, m-a transformat în falsul cinic pe care îl afișez în aproape toate situațiile. Faptul că am fost privat de simțul văzului m-a făcut să nu am ce face, să trebuiască să am încredere în umărul pe care îmi puneam mâna, ca să pot înainta, și să fiu recunoscător că am un umăr pe care pot pune mâna. Întunericul m-a făcut să apreciez mai bine gustul, sunetul, omul cu care am dialogat. M-a făcut să-l judec mai puțin, dialogul a fost mai relaxat, mai empatic, mai adevărat. Am fost, pentru o oră, mai puțin ipocrit. Lipsa luminii m-a adus mai aproape de adevăr, m-a făcut să îmi reevaluez priorități, poate că m-a făcut să fiu puțin mai demn. Întunericul m-a făcut să mă îndepărtez de ideea de întuneric veșnic, tot mai prezentă în mintea mea. Avem un dar neprețuit, care ni se pare atât de banal, încât ne bucurăm tot mai puțin. A revedea culori și forme e una din imensele privilegii pe care le am.
Doamnelor, vă mulțumesc din inimă pentru lecția de viață. Și ție, mărite întuneric.
1 comentariu. Leave new
Nicule,mã impresionezi pentru cã ai tot timpul cuvintele la tine,știi să cum să redai în scris trăirile proprii,faci cititorul să intre în aceeași,,vibrație armonică” cu tine.In fiecare om conviețuiesc personalități diferite care duc o luptă continuuă pentru supremație;e important să prevaleze ceea ce e bun și pozitiv în noi în ciuda,,șuturilor” pe care le luăm de la viață.