În 30 august a.c., supărat foc de atitudinea ambasadorului USA aflat în Basarabia, denumită Republica Moldova, care nega apartenenţa acestui teritoriu românesc la România Mare, făceam trimitere la atitudinea şi respectul ce trebuie să le acorde un diplomat faţă de statul acreditar, comportament ce nu este facultativ, ci obligatoriu, statuat în Convenţia de la Viena din 1961 privind relaţiile diplomatice. Credeam că i-a scăpat porumbelul. Dar după ce m-am informat care este valoarea ambasadorului ca diplomat, şi constatând că nu e un novice, dimpotrivă, un versat funcţionar al Departamentului de Stat, inclusiv cu misiuni speciale în Marea Rusie, nu putea fi bănuit nici de naivitate sau ignoranţă, dimpotrivă, exista certitudine de versatilitate şi ştiinţa manipulării.
Cu toate acestea, ambasadorul USA declara: „Moldova trebuie să rămână un stat suveran și independent în cadrul unor granițe sigure. Alăturarea României de exemplu, ca o cale de a intra în UE sau pentru orice alt motiv, nu este o alegere practică (…) Moldova nu este România, Moldova își are propria sa istorie și propriile sale provocări, printre care este faptul că Moldova este o țară multietnică cu oameni care vorbesc limbi diferite și desigur…”
M-am apărat cu Pactul Litvinov – Titulescu, încheiat la Londra în 1933, când URSS, care după Primul Război Mondial a fost nevoită să recunoască graniţele României. Prin formidabila activitate a Ministrului de Externe Nicolae Titulescu, care recunoştea în Pact suveranitatea României şi apartenenţa Basarabiei la România Mare. Europa, America ne recunoşteau ca stat suveran de 18 milioane de locuitori.
Era cert! Basarabia pământ românesc! Dar, a fost cine să demonstreze acest fapt notoriu, tineretul românesc, care a format o hartă a României cu cărţi de istorie.
Azi din nou trebuie să intervin. Nu pentru că aş avea eu oarecare influenţă în media, ci pentru că sunt român, şi nu vreau să am mustrări ulterioare
Mă obligă Excelenţa sa, domnul Hans G. Klemm, ambasadorul USA la Bucureşti. Care, în misiune diplomatică, prin judeţele Harghita şi Covasna, remarcă faptul că „oficialitățile locale, conducerea Consiliului Județean și Primăriei Sfântu Gheorghe, pe de o parte, și cu conducerea Prefecturii Covasna, pe de altă parte, este „CONFUZ” în ce privește problemele minorității maghiare, deoarece pozițiile au fost diametral opuse, iar în concluzie a spus că trebuie „să mai studieze situația”. Şi îşi face o fotografie de grup cu cei mai vehemenţi contestatari ai statului unitar român, cu un drapel bleu cu soare, ce ar fi al ţinutului secuiesc, desfăşurat în faţă, recunoscând şi domnia sa simbolic, că există o entitate distinctă, autonomă, faţă de România. M-a cam supărat, mai ales pentru gravitatea minei afişate.
Din nou l-am suspectat şi pe Excelenţa sa, de ignoranţă. Pe bune! Aflu că a fost ambasador în Timorul de Est, o insulă indoneziană, fostă colonie portugheză, independentă din 1975, cam de vreo 15.500 km2 şi 1.178.000 locuitori, cu capitala la Dili-Dili! Deci domnul ambasador a fost acreditat la Dili-Dili! Atunci mi-am zis: „de aici i se trage”! Dar, ca un ardelean, care rar, ce-i drept, mai şi gândeşte, mi-am amintit că înainte de a fi numit ambasador într-o ţară, te pregăteşti. Asta e uzanţa peste tot. Cărţi sau documente actuale. Şi, din nou îmi zic: nu se poate să nu-l fi citit pe Larry Watz, care a scris despre România, excelenta carte Ferește-mă, Doamne, de prieteni – Războiul clandestin al blocului sovietic cu România sau în original: „With Friends Like These… The Soviet Bloc’s Clandestine War Against Romania”, sau chiar să-l consulte. Dispunea de expertiză. De ce spun, cetăţeanul american Larry Watz a fost iniţiatorul în România a Consiliului pentru Minorităţi Naţionale, fiind unul dintre cei mai buni cunoscători ai situaţiei minorităţilor. Se edifica asupra situaţiei. Poate i-a scăpat. Dar, înainte de a fi descins în Ardeal, era absolut obligatoriu să fi citit cartea altui american, Milton Lehrer: Ardealul pământ românesc, apărută imediat după război, reeditată şi în acest secol. Edificatoare. Eu cred, că dacă ar fi citit-o măcar pe ultima, nu s-ar fi fotografiat cu acea textilă bleu.
Cele două situaţii de comportament deviant de la cutumele diplomatice, al celor doi ambasadori, faţă de statul acreditar, mă determină să repet fraza din articolul precedent. „Ambasadorul este şeful misiunii diplomatice în statul în care este acreditat, având competenţă generală de reprezentare a intereselor statului său, ale cetăţenilor săi, în conformitate cu normele dreptului internaţional. Şeful misiunii diplomatice reprezintă statul, faţa de orice persoana fizică şi juridică naţională sau străină.” – Se stipulează în Convenţia de la Viena din 1961 privind relaţiile diplomatice.
Dacă exagerez puţin, pot susţine, că partenerul nostru strategic USA, ne refuză unirea cu teritoriile româneşti locuite de români, sau mă rog, de majoritatea românească, (deşi mulţi nu o vor acum, printre care şi eu!) ce au fost răpite de ruşi şi nu recunoaşte integritatea şi unitatea statală a României, când prin gesturi simbolice, sugerează necesitatea autonomiei unor grupuri revanşarde din interiorul ţării. Gesturi absolut inamicale, cu mesaj aproape explicit.
Îmi pare rău să spun, repet, regret, dar trebuie! Doar noi România am rămas unul dintre cei mai fideli parteneri ai Statelor Unite şi chiar noi suntem cei mai vitregiţi de atitudinile diplomaţiei nord-americane.
Eşecul relaţiilor USA cu Uniunea Europeană sunt dintre cele mai evidente şi neavenite
Tratatul de liber-schimb cu UE a eşuat, mărfurile americane vor fi supuse taxelor vamale; UE, dar în special Germania şi Franţa nu mai respectă dorinţa USA de a menţine embargoul cu Rusia; acestea negociază cu Putin pe lângă USA, chiar în domeniul conflictelor; Brexitul dăunează relaţiilor cu UE, USA ne mai având un antemergător să-i promoveze ideile; Turcia nu se mai supune „indicaţiilor” USA, şi îi ameninţă cu evacuarea din zonă; Israelul, pare-se a mai răcit relaţiile cu USA şi cert le-a consolidat cu Turcia; Summit-ul de la Varşovia nu a acceptat decât formal propunerile USA, fără să fie aplicate; Jean-Claude Juncker vrea armată a Uniunii Europene, înafara NATO, chiar opusă intereselor USA. Şi ca să fim sinceri, nici guvernul polonez şi partidul de la putere Lege şi Justiţie, nu agreează tutela USA. Putem concluziona, că în prezent, manifestările reale de loialitate ale Europei faţă de USA, sunt tot mai diminuate. Mai mult formale.
Dacă în această situaţie, când doar România este loială USA 100%, să o jigneşti, să o conteşti, să o umileşti aşa cum au făcut cei doi diplomaţi, să te manifeşti atât de inamical, care nu numai că îţi este partener strategic, inclusiv în teatrele de operaţiuni, unde mor români nu pentru că ar avea interese, ci pentru că sunt partenerii USA, e prea mult !
Eu, cred, ştiu ce trebuie făcut. Sper să nu fie prea târziu. Am mizat pe o carte şi se pare că am pierdut. Dar nu fatal. Văd că ne-am trezit. Să sperăm că vizitele oficiale, întâlnirile cu francezii şi nemţii să ne fi deschis ochii. America e departe!
- Citește mai multe articole ale autorului – AICI
