Sigur că intersecţia dintre artă, comerţ şi propagandă poate fi ilustrată sugestiv de ceea ce reprezintă ca simbol premiile Oscar. S-a creat un fel de mitologie populară care proclamă Oscar-urile drept Everestul lumii filmului şi într-un fel aşa şi este. Cariere internaţionale lansate pe orbită din semi-anonimat, reveniri spectaculoase sau….câteodată premii de circumstanţă acordate cumva reparatoriu unor actori uriaşi pentru prestaţii de rutină în filme de acelaşi calibru. Orice om cu scaun la cap nu pune semnul egalităţii sub raport artistic între Angelina Jolie şi Helen Mirren, la fel cum orice cinefil poate să enumere cel puţin 5 interpretări ale lui Paul Newman, superioare valoric faţă de rolul corect care i-a adus Oscarul pentru „The Color of Money”. Au existat de-a lungul timpului aşa zişi „abonaţi la Oscar”, gen Jack Nicholson, Tom Hanks sau chiar Katharine Hepburn, aspect care nu le dă însă dreptul de a privi din Olimp la actori geniali precum Richard Burton, John Malkovich sau Glenn Close care în ciuda unui lung şir de nominalizări nu au câştigat niciodată. Unii răutăcioşi chiar spun că cineaşti precum Clint Eastwood sunt uşor supraevaluaţi, mai ales când îţi aduci aminte cu amărăciune că Stanley Kubrick a fost ocolit întreaga carieră de statuetă iar Alfred Hitchcock a primit doar un Oscar onorific.
Exemplele şi speculaţiile se pot ţine lanţ până la Paşte, dar nu ăstă e scopul sau intenţia ci doar un flash lucid asupra obiectivităţii Hollywoodului cu bune, rele şi zone gri.
