Într-o societate bazată pe șmecherie, ciubucuri și învârteli e greu de imaginat că mai pot fi definite clasele sociale în accepțiunea lor socio-teoretică. Adică : Grupuri de indivizi care au aceleași resurse materiale, influență socială și șanse similare de a avansa în ierarhia unei societăți. La noi nivelarea au făcut-o prostia, sistemul de învățământ bazat pe furtul bilateral al căciulii și evident lăcomia. Titlurile și funcțiile au luat locul materiei cenușii și a competenței, diplomele obținute fără sudoare servesc drept armură a imposturii iar termenul „clasă muncitoare” a capătat nuanțe peiorative prin însuși snobismul imbecil promovat prin toți porii unei societăți bolnave. Sigur nu veți afla nici de la Capatos și cu atât mai puțin de la știrile PRO TV de ce „Clasa muncitoare merge în paradis”. O șansă ar fi filmul lui Elio Petri, „La classe operaia va in paradiso”, distins cu Marele Premiu al festivalului de la Cannes 1972. Da știu…..Petri, expulzat în adolescență din seminarul catolic pentru vederi comuniste, Gian Maria Volontè, cunoscut miltant de stânga…. la prima vedere pelicula văzută din balon are toate șansele să fie etichetată de cei care nu au răbdare o oră și jumătate să îi atașeze eticheta de „propagandă comunistă”. Culmea sau nu, discursul cineastului nu alunecă defel în latura propagandistică sau tezistă, chiar dacă exercițiul său narativ este unul politic. Petri ne dă în schimb peste ceafă și ne învață că nu trebuie să gândim în termeni absoluți. Precum într-un circ absurd, Lulù Massa, interpretat de Volontè, o victimă a sistemului, care evoluează de la stahanovistul cuminte la protestatarul exaltat va fi abandonat în final de toți, și de sindicat și de patronat iar a apoi de radicali. Sigur că pelicula lui Elio Petri este mult mai mult decât povestea unui muncitor, destinul lui Lulù capătă caracter de universalitate, iar critica socială se aplică ambelor tipuri de societăți, fie că vorbim despre capitalismul evoluat de tip occidental sau de regimurile cu sechele comuniste. Omul nostru basculează între a fi un pion, un exemplu iar mai târziu un outsider, un repugnat. Dialogurile sunt delicioase, interpretarea de ținută iar introspecția politică una de mare acuratețe.
La sfârșitul filmului, nu poți decât să bați în lemn, să îți muști limba și să fi bucuros că nu ești obligat să te uiți în oglindă și să rostești „Lulù Massa sono io !”
