Atenţi la bombonelele de deasupra glazurii, suntem tentaţi, lăsându-ne purtaţi de val, să ignorăm gustul consistent al tortului. Ca să vă scutesc de diabet n-o să insist asupra delicateselor gastronomice, mai ales că pelicula „L’istruttoria è chiusa: dimentichi” (1971) este una amară, ca ton, atmosferă şi discurs cinematografic. De ce tocmai un film produs în 1971 şi cu un titlu lung, emblematic pentru cinematograful european cu tentă politică a anilor ’70. Simplu, pentru că probabil nu l-aţi văzut , secundo pentru că este un reper solid al genului şi nu în ultimul rând pentru că vă oferă ocazia de a-l descoperi pe Franco Nero într-un rol de substanţă, unde reuşeşte să treacă convingător de la aroganţa iniţială a personajului, la teamă şi în final la resemnare. Interesantă este şi această perioadă creativă din cariera lui Damiano Damiani, excelent artizan al unor filme de public, unele cu pretenţii precum „Un uomo in ginocchio” (1979) (Giuliano Gemma şi Michele Placido la superlativ) sau ambiţiosul ” Io ho paura”(1977), dominat de interpretarea fără cusur a lui Gian Maria Volonté.
Uşor şi mai ales superficial de catalogat toate aceste filme în categoria „Mafia films of the 70’s”. Ele au toate în spate o ameninţare, un avertisment şi respiraţia rece a unei societăţi corupte unde tăcerea şi „principiul celor trei maimuţe” sunt impuse prin teroare, violenţă şi complicitatea oamenilor sistemului. Mafia este doar un paravan generic, un pretext al cineastului de a da primejdiei un nume.
Mai actual ca niciodată, „L’istruttoria è chiusa: dimentichi”, parcurge atent şi cu o gradare cinematografică fluidă purgatoriul tânărului arhitect, interpretat de Nero, într-o lume a trădării, degradării morale şi jocului de-a uitarea sub constrângerea terorii. La sfârşitul filmului Vanzi nu e altceva decât un pion al societăţii, învins, resemnat şi dispus să joace după regulile jocului. Cheia pesimistă a finalului oferă chiar caracterul meditativ al parabolei şi necrologul cinstei şi onoarei umane.
Excelent jucat, cu un scenariu robust, o coloană sonoră atipică pentru Ennio Morricone şi condus regizoral cu o mână sigură, filmul rămâne o expunere interesantă a raportului între cetăţean, sistem şi factorii de diseminare a răului în societate.
