[INTERVIU] Giorgiana Elena Popan – pledoarie pentru poveste

„Conexiunea reală, viul acesta – cum îl numesc eu – dintre povestitor și ascultători este atât de convingător pentru că este însăși expresia umanității noastre.”

Există (încă!) oameni care cresc singuri; care, precum firul de iarbă încăpățânat să se înalțe printre pietrele din jur, știu cum să-și făurească drum, să se lupte pentru fiecare rază de soare și strop de ploaie. Acești oameni sunt „pălmași” ai propriei vieți, clădite cu trudă și răbdare. Așa am cunoscut-o pe Giorgiana Popan demult, încă din adolescență, și am putut vedea bucăți dintr-un traseu mereu ascendent al devenirii sale.

Giorgiana Popan este, întâi de toate, un om viu: o bogăție sufletească intensă, comunicată prin fiecare por al ființei; este omul-actor, însă deopotrivă un veritabil personaj (character, cum ar zice englezii) în viața de zi cu zi, de o versatilitate expresivă rar de egalat.

Astăzi, doamna Giorgiana Popan – actriță, profesor și povestitoare internațională – are un AtelieR de Cuvinte, axat pe Storyteling în educație.

J.F.: Stimată doamnă Giorgiana Popan, sunteți una dintre personalitățile care animă viața culturală a Aradului (și nu doar). Nu multă lume știe, însă, cum a început povestea asta… a poveștii. Preocupări pentru teatru au existat încă din liceu, când ați avut curajul să optați în favoarea destinului actoricesc, în condițiile în care viața de actor nu doar că era (și este!) dificilă, ci și relativ prost remunerată.

G.P.: Mulțumesc pentru invitație și pentru gând! Eu iubesc teatrul de când mă știu. Nu e doar din liceu dorința aceasta de a face teatru, ci de la trei ani, de când învățasem pe de rost o mare parte din „Scrisoarea III” de Mihai Eminescu, pentru că unchiul meu îmi spunea povești și îmi recita poezii și le interpreta cu foarte mult patos. Așa că eu am învățat foarte mult încă de pe atunci…

Mai apoi, pe lângă unchiul meu, Valentin Ilieș, părinții au fost aceia care m-au crescut cu povești. Bunica mea, mai bine spus dădaca mea, Buni, care m-a crescut, îmi spunea povești în fiecare seară. Ea a format în mine dorința de a asculta, de a imagina, de a fi creativă… Apoi părinții m-au îndemnat să ascult la pick-up. Așa că am zeci și zeci de viniluri pe care le păstrez și acum cu sfințenie. Am ascultat pe rând, mai întâi poveștile, mai apoi teatrul, apoi tata a adăugat muzica clasică și muzica folk. Și așa mi-am dezvoltat gustul pentru teatru și muzică. Iar pentru că eu făceam interminabile momente vesele după marii actori pe care îi ascultam doar, când veneau seara la noi prietenii, aveam și eu momentul meu special de interpretare de povești și de momente hazlii… Trebuiau să mă asculte, n-aveau încotro! Erau fascinați că aveam așa o memorie bună și că fusesem în stare să memorez de asemenea intenția, accentul, modulația vocii, tonalitatea, timbrul vocal… Încercam să le redau cu foarte multă precizie.

Lucrurile acestea m-au format în mare măsură în ceea ce aveam să devin mai târziu și în ceea ce sunt astăzi. De când eram mică mama și-a dorit ca fiica ei să devină actriță și asta mi-a dat multă încredere… Tot mama e cea care m-a adus la Palatul Copiilor încă din clasa a V-a, când am început să urmez cursuri de actorie, coordonate de doamna profesor Penelopa Popa. Mai apoi în liceu am început să merg la Școala Populară de Arte, la clasa de actorie a doamnei profesor – și a actriței! – Emilia Dima Jurcă. La doamna Emi, cum îi spuneam noi, am rămas până am plecat la facultate.

J.F.: Am înțeles că ați ales Clujul pentru a vă forma ca actor…

G.P.: În anul 2003 am încercat la facultate la București, dar n-a fost să fie. Am fost foarte dezamăgită, pentru că primisem feedback-uri foarte bune, așa că nereușita a fost o surpriză. Când m-am întors acasă, tot doamna Emi mi-a spus că se caută actori tineri, amatori, care să învețe marionetăria. Trupa de teatru de atunci de la marionete era foarte mică, iar facultate care să specializeze actori pe partea de animație nu exista decât în București… Iar anul acela s-a întâmplat să fie nevoie de mulți, așa că o trupă de vreo cinci actori am intrat atunci la Teatrul de marionete din Arad. Îi mulțumesc domnului Dan Antoci, directorul de atunci al Teatrului de Marionete pentru minunata șansă de a lucra cu regizori mari precum Cristian Pepino și Victor Ioan Frunză. Am învățat o meserie minunată, care până astăzi îmi este de mare folos. Acolo am deprins câteva tehnici de bază care mi-au permis să cunosc mânuirea unei marionete. Anul următor am dat iar la facultatea de teatru. Eu doream Bucureștiul, dar pentru că examenul era mai târziu în vară, am dat și la Cluj, care avea examenul mai repede, doar pentru a avea o alternativă. Interesant e că toți cei care am intrat la Cluj, ne-am dus apoi la București și …toți am picat acolo ca să ne reîntâlnim la Cluj. Așa trebuia să fie! Și ce bine a fost!…

Până la urmă s-a dovedit a fi o ocazie unică să cunosc oameni extraordinari, actori senzaționali, extrem de talentați. Am avut de asemenea șansa unui profesor de excepție, un pedagog și un mare om de teatru care este domnul Miklos Bacs, premiat cu premiul UNITER pentru pedagogia sa și fiul marelui dirijor Ludovic Bacs.

Cât despre colegii mei, nu pot să spun decât că sunt senzaționali și foarte cunoscuți acum: Robert Pavicsits este actor la teatrul din Arad alături de Ștefan Statnic, dar face stand-up comedy și teatru de improvizație în trupa „Just Push Play” la nivel național, alături de Matei Rotaru, actor la teatrul Național din Cluj și alături de Bob Rădulescu, celebrul MC, trainer și interpretul personajului de comedie „Haurențiu” în zona online; Ștefan Lupu e actor, dansator, regizor și mai nou director la Teatrul Mic din București; Andreea Gavriliu – actriță și minunată coregrafă, Cecilia Donat-Lucanu – actriță pentru mulți ani aici în Arad și de ceva vreme angajată la Naționalul din Cluj; Tudor Lucanu e regizor la Cluj; Damian Adrian – actor și scenograf angajat la Teatrul Odeon București; Florentina Năstase – actriță la teatrul din Ploiești…

Alți foști colegi – toți prieteni în continuare – activează în alte departamente, dar tot în zona spectacolului și toți fac o treabă extraordinară. Ce mai? Sunt oameni faini, îi iubesc! Sincer?… Cred că am fost o generație reușită, mulțumită talentului nostru, a muncii depuse de profesorul nostru Miki Bacs și a chipului minunat în care a făcut Dumnezeu să ne întâlnim.

J.F.: Într-adevăr, dobândirea unei meserii de vocație se face de la un profesor-maestru, să zicem așa. Ce ați învățat de la maestrul Miklos Bacs?

G.P.: Domnul profesor a fost cel care ne-a dat șansa să ne descoperim, să avem timpul acesta „de laborator” – să nu fim tentați de a apărea în reclame, castinguri sau în mici proiecte și proiecțele. Așa că noi n-am avut această tentație, care să ne deraieze de pe drumul nostru. Căci drumul nostru în facultate a fost acela de a ne așeza, de a ne da o bază de actorie adevărată, profesionistă. De exemplu, la începutul anului trei am avut o lună timp de a lucra, toți, doar o scenă din Trei surori a lui Cehov. Acesta e un lux pe care azi foarte puțin dintre cei de la facultățile de teatru și-l oferă, pentru că nu mai este timp. Azi se aleargă mult pentru a avea spectacole finite pentru ca, la finalul anilor de facultate, tânărul student să se poată „vinde” prin acest produs, încât regizorii și directorii de teatre să-l vadă și să-l angajeze…

Așadar, Clujul m-a format… Țin minte că în primul an de facultate, în prima seară, la prima întâlnire pe care am avut-o cu domnul profesor, acesta ne-a spus: „Aveți acum o concepție despre teatru și despre motivul pentru care voi faceți teatru, dar lucrurile se vor schimba pe parcurs. Pentru că vă veți descoperi foarte mult pe voi înșivă… Dar spuneți-mi acum care este motivul pentru care vreți voi să faceți teatru?” Iar eu țin minte că am răspuns: Pentru că iubesc oamenii, viața și vreau să fac lumea mai bună!

J.F.: Ați reușit să păstrați intact, de-a lungul carierei, acest deziderat idealist, aproape donquijotesc, am zice?

G.P.: Părinții mei m-au încurajat să fac ceea ce îmi place, pentru că acesta era drumul meu și pentru că au simțit că am talent. Important era să îmi împlinesc rostul și să fac ceea ce mă face fericită. Iar acest ideal m-a ghidat pururea în viață, chiar și după ce ai mei au plecat din lumea aceasta. Însă atât de puternic, frumos și așezat m-au crescut în aceste valori, încât acum… asta nu sunt: o idealistă! Le mulțumesc din toată inima pentru tot ceea ce sunt, chiar dacă uneori par „din alt film”… Unii prieteni zic că trebuia să mă nasc în altă epocă.

Sigur că m-am schimbat foarte mult în facultate și mai apoi în perioada mea de actriță care jucam numai în teatru, pentru că doream mult să dovedesc că pot, că sunt talentată. Dar momentul în care am simțit că pot face cu adevărat ce i-am mărturisit profesorului meu a fost cel în care am descoperit arta povestirii.

Partea de remunerație nu a fost o chestiune pe care să o problematizez prea mult, deși pot spune că pe vremea aceea eram o naivă… Pe atunci și salariul luat ca actriță angajată era destul de mic. Din câte știu, azi lucrurile s-au mai schimbat în bine. Iar în momentul în care am ales să nu mai lucrez într-o instituție și să o iau pe cont propriu… a fost mai greu la început. Dar acum pot spune liniștită că mi-a foarte bine din toate punctele de vedere.

J.F.: Cum ați trecut de la meseria de actor la storytelling? Cum v-a venit ideea, ce v-a motivat?

G.P.: Eram deja angajată de câțiva ani la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad când am întâlnit- o pe Mihaela Blaga. Era o perioadă în care nu jucam foarte mult și simțeam nevoia să mă implic mai mult, să fac spectacole… Avusesem deja experiența a două spectacole de one woman show, pe care le-am dus prin țară și în spații nonconvenționale, am participat la câteva festivaluri, luasem câteva premii și aveam astfel deschiderea spre a lucra și în mod independent.

Într-o zi pur și simplu mi-am oferit serviciile unei minunate bibliotecare de la secția de împrumut pentru copii a Bibliotecii Județene „A.D. Xenopol”. De la Mihaela am aflat despre arta povestirii. Ea mi-a dat și cărți de teorie a storytelling-ului. M-a invitat să vin la bibliotecă și să spun povești, unde ea deja spunea de ani de zile.

Am descoperit că nu era suficient să fiu actor, pentru că arta povestirii e o artă specială. Am participat la mai multe ateliere ale Mihaelei. În timp ne-am împrietenit și am devenit foarte apropiate. Cam așa a început aventura storytelling-ului în ce mă privește. Lucrurile s-au stabilizat în această direcție când, în 2012 am participat la un concurs de storytelling în Iran, trebuind să o înlocuiesc pe Mihaela care nu putea merge. Faptul că am luat premiul III m-a entuziasmat foarte tare. Am venit de acolo cu ideea că trebuie să punem și aici bazele unui festival similar.

Mihalea Blaga deja organizase câteva ediții de festival de povești la nivel local, cu copii. Dar să organizezi un festival internațional cu povestitori profesioniști era o muncă de amploare. Mihaela nu s-a dat la o parte și împreună am reușit. Ea este directorul festivalului, iar eu am fost selecționerul invitaților internaționali, cunoscând zeci de povestitori, participând în festivaluri de gen în lumea întreagă.

Cea care a venit în sprijinul nostru a fost Biblioteca Județeană „A.D. Xenopol”, care a fost alături de noi în organizarea festivalului internațional de arta povestirii Magia cuvântului, sub conducerea de atunci a domnului Florin Didilescu. Apoi Biblioteca Județeană „A.D. Xenopol” Arad a preluat întreaga organizare și susținere financiară a festivalului, ceea ce a contat foarte mult. Din 2012 festivalul s-a desfășurat an de an, în afară de cel din plină pandemie, așa încât anul trecut a avut loc a unsprezecea ediție.

A fost muncă imensă și îi mulțumesc prietenei mele, Mihaela pentru această șansă și pentru acest vis devenit realitate, adică de a avea un festival internațional de arta povestirii în România și chiar în orașul nostru drag, Arad.

J.F.: Să înțelegem că există un interes pentru poveste, astăzi, când copiii și adolescenții sunt fascinați de lumea jocurilor pe calculator? Mai exact, aș vrea să explicați cum funcționează mecanismul povestitului astăzi. Știm că ați realizat acest lucru într-o prezentare la TEDx Aristide Demetriade, pe care o propunem spre vizionare cititorilor noștri mai jos. Așadar…

G.P.: Interesul pentru poveste nu a dispărut niciodată. Poate a fost uitat, poate a fost bine ascuns în adâncul inimii și al memoriei copilăriei noastre. Dar povestea nu a încetat niciodată să existe. Deși azi e o luptă foarte mare cu fascinația multimedia, iar copiii sunt foarte repede cuceriți și de-a dreptul hipnotizați de ecran, cu toate acestea am observat că prezența fizică și conexiunea reală, viul acesta – cum îl numesc eu – dintre povestitor și ascultători este atât de convingător pentru că este însăși expresia umanității noastre, iar asta cucerește pe dată!

Există foarte multe studii în privința entuziasmului, a faptului că, odată ce prezinți o poveste, ții un discurs, predai o lecție etc. cu entuziasm, această energie, această emoție transmisă auditoriului cucerește atât de tare încât deschiderea asupra conținutului și dorința de a învăța devine foarte mare! Din această perspectivă am văzut rezultate teribile asupra publicului. Indiferent de contextul în care se spun poveștile: la grădinițe, în școli, la facultate, în spitale, în parcuri, la evenimente culturale în săli de spectacol, oamenii sunt ei înșiși surprinși că poți fi cuceriți de un om care spune o poveste, că pot să viseze și să vadă povestea ascultată proiectând-o în mintea lor.

Povestea e în gena noastră… Ea trebuie doar activată. Așadar… copiii vor să asculte povești! Cât timp există oameni, va fi și poveste. Ține de noi dacă vrem să îi aruncăm în fața unui ecran (și atunci ei se dezvoltă într-un mod nesănătos, mutilat, stâlcit) sau să îi implicăm într-o poveste la care participă cu un entuziasm, care-i zidește psiho-emoțional.

J.F.: Asta explică de ce activitățile din cadrul AtelieR de Cuvinte au caracter polivalent și o largă adresabilitate în plan social, de la educație, la business, la organizarea de evenimente, la teambuilding etc. Puteți să detaliați un pic aceste aspecte?

G.P.: Ca să punem bazele acestui atelier a fost nevoie să ne ridicăm la alte standarde. Cum a început de fapt? În anul 2016 m-am implicat alături de două prietene extraordinare, Teodora Guzan, învățătoare și Laura Eșnican, juristă și fost director de vânzări, în fondarea Școlii Gimnaziale „Sfântul Ierarh Nicolae”. În acea perioadă ne-am împrietenit cu o școală similară cu a noastră, Școala Gimnazială „Sfântul Antim Ivireanul” din Timișoara. Aici am întâlnit-o pe omoloaga mea, Ioana Popescu, care era foarte pricepută la organizarea de evenimente, la chestiuni de logistică. În 2019 ea a devenit tot mai interesată de arta povestirii și s-a gândit la o colaborare pe această direcție.

A fost multă muncă, însă, încet-încet am început să punem accentul pe partea de comunicare în general, așa încât cursurile noastre de storytelling s-au transformat în cursuri de comunicare aplicabile în mai multe contexte: pentru profesori, pentru consilieri, oameni din zona turismului, din IT, din zona medicinei sau pur și simplu părinți care și-au dorit o comunicare mai bună cu copiii lor.

Cursul de teatru, de improvizație și de arta povestirii aplicate la clasă a fost în timp acreditat de Ministerul Educației. Apoi am fondat Compania națională de povestitori „EduStory” formată din cei mai buni absolvenți ai cursurilor noastre. Iar pe baza metodei pe care noi am dezvoltat-o, ei susțin acum spectacole și ateliere în țară.

Organizăm și un eveniment de storytelling în online, lună de lună, de patru ani, cu povestitori internaționali, intitulat „Cercul povestitorilor”, la care au participat sute de români. Avem peste 1500 de membrii în Asociația „Atelier de Cuvinte”. Am susținut peste 1500 de ateliere-spectacol de povești. Ce să spun? Slavă lui Dumnezeu pentru toate.

J.F.: Am înțeles că sunteți doctorand în arta povestirii la Facultatea de Teatru și Film a Universitatății „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca. În ce fel activitatea științifică o sprijină pe cea artistică?

G.P.: Actorul povestitor nu are la îndemână alte ustensile (nu are culise, nu are vestimentație, nu are ecleraj); se are doar pe el însuși. Iar spectacolul în sine ca miraj se creează undeva între spectator și povestitor. Este în mintea și în emoția proiectată de public prin prisma a ceea ce primește de la povestitor. Prin energia care se creează, prin relaționarea vie pe care o are povestitorul cu publicul dispare cel de-al patrulea perete care există în teatru. Toată povestea e creată prin această convenție asupra căreia cad de acord povestitorul și publicul. În cadrul Asociației AtelieR de Cuvinte am creat o structură a oralității povestirii pe care eu o aplic și pe care o și predau, iar acest miez, la rândul lui, este îmbrăcat în foarte multe jocuri de început și de final.

Această structură a spectacolului, pe care am realizat-o inițial intuitiv, s-a dezvoltat pe parcurs. După ce la am absolvit la DPPPD în cadrul Universității „Babeș-Bolyai” Cluj Napoca modulele de pedagogie, mi-am dat seama că structura pe care eu am creat-o e foarte asemănătoare cu lecția de predare de cunoștințe noi. Acum metoda mea primea oarecum o confirmare și o justificare didactică. Atunci mi-am dat seama că această structură concepută de mine poate fi predată și poate fi un ghid practic de urmat pentru profesori (în special învățători). Cum eram deja într-o colaborare cu Facultatea de Științele Educației, Psihologie și Asistență Socială, din cadrul Universității „Aurel Vlaicu” din Arad, prin susținerea seminariilor cursului Pedagogie dramatică, pentru care îi mulțumesc dnei. decan prof. univ. Alina Roman, această metodă trebuia validată printr-o activitate de cercetare științifică și, în mod firesc, am început doctoratul.

J.F.: În lumea de azi, când cultura este sora vitregă a celorlalte sectoare sociale, mă refer mai ales la cele productive, care ar fi motivația fundamentală care justifică activitatea dumneavoastră și-i dă sens?

G.P.: În primul rând, ca artist trebuie să am un rost, un sens al creației mele! Trebuie să îmi găsesc de ce-ul și atunci mut munții din loc! De ce-ul l-am regăsit în arta povestirii! Această zonă artistică m-a ajutat cel mai mult, așa cum spuneam la început, să pot aduce bucurie oamenilor, dar și să mă pot exprima liber, ca artist. Aici pot să aleg o poveste și să renunț la alta, pot să aleg eu ce mesaj doresc să transmit. Pe de altă parte, această artă mi-a dat șansa să văd lumea întreagă – mă rog, mai sunt încă două continente pe care nu am fost… încă! În cadrul unui spectacol de teatru e mult mai greu să te deplasezi. Povestitorul însă e un artist singur (și singular, aș zice!). Le duce pe toate în traista sa fizică sau imaginară… Iar în această ipostază poți fi purtătorul culturii tale. În mai toate festivalurile internaționale la care am participat, începând cu anul 2014, reprezentând România, am fost îmbrăcată mereu în port popular și am spus povești românești. Dar mai ales e acel plus de energie, aerul de transformare, de catharsis cu care rămân în final spectatorii. Oamenii pleacă nu doar cu bună dispoziție, ci totodată cu un conținut de informații. Și cei mici, și cei mari.

Astăzi AtelieR de Cuvinte (www.AtelieRdeCuvinte.ro) este un concept care se definește prin arta povestirii/storytelling. Îi mulțumesc Mihaelei Blaga pentru că mi-a descoperit această artă minunată și Ioanei Popescu, impresara mea, pentru că a înțeles puterea acestei arte și-a dorit să o facă mai cunoscută și vizibilă la nivel național.

În cele din urmă însă credința în Dumnezeu e baza și reperul. Lucrurile dobândesc altă dimensiune când le raportezi la un reper spiritual… atât pe plan profesional cât și personal. Iar oamenii pe care i-am întâlnit în drumul meu de când am intrat în lumea artei povestirii au fost de- o credință cu mine, creștin-ortodoxă, și am rezonat astfel perfect și profesional, dar mai ales uman.

J.F.: Vă mulțumim și vă dorim mult succes în continuare!

Giorgiana Elena Popan, prezentare la TEDx Aristide Demetriade, 2023

Despre Giorgiana Popan

Absolventă a Colegiului Național „Moise Nicoară”, profilul uman – filologie
Absolventă a Facultății de Teatru și Film, Universitatea Babeș Bolyai, Cluj-Napoca.

Din 2008 face teatru de improvizație, atât ca metodă educațională, cât și ca formă de exprimare artistică.
Din 2012 participă la Festivaluri Internaționale de Storytelling din întreaga lume: Iran, Kenya, Thailanda, Coreea de Sud, Canada, India, Franța, Italia, Cehia, Austria, Belgia, Germania, Suedia, Danemarca, Elveția, Maroc, etc.
Din 2019 este formatoarea Cursului de Inițiere în Arta Povestirii și Improvizației care a avut 20 ediții și 1.229 absolvenți.
Din 2021 susține un curs de Arta povestirii în cadrul disciplinei Pedagogia dramatică la Facultatea de Științe ale Educației, Psihologie și Asistență Socială din cadrul Universității „Aurel Vlaicu”, Arad.

Doctorand în Arta povestirii la Facultatea de Teatru și Film, Universitatea Babeș Bolyai, Cluj-Napoca.
În 2023 a susținut un discurs la ca speaker la TEDx Aristide Demetriade – „Povestea – calea spre o comunicare autentică”