Cine are trecere prin Șiria, atenția îi este atrasă de ruinele cetății medievale, de aroma de vie, de zumzetul istoric al Baronesei Antonia Bohuș, de conacele fiilor ei, dintre care unul adăpostește Casa memorială Ioan Slavici. Călătorul poate observa statuia lui Eminescu, alături de cea a lui Slavici, apoi sus pe platou, bustul lui Ioan Russu Șirianu, al deputatului Sigismund Boldea, a dascălului Nicolae Ștefu ori a medicului Iuliu Traian Mera. În dreapta imensului amfiteatru cultural, sunt plasate statuile lui Horea, Cloșca și Crișan, alături de mormântul lui Ioan Slavici, cu pământ din locul înhumării sale, la Schitul Brazi, de lângă Panciu. Primarul Valentin Boț, un eminent gospodar și cu sensibilitate culturală, a redat vizitatorilor farmecul Cetății Șiria, prin luminarea nocturnă, amenajarea spațiului din jur pentru serbări populare, asfaltarea, prin pădure, a drumul către Mănăstirea Feredeu, iar întreaga atmosferă mustește de aroma vinului de Mâsca și din colnele șiriene.
Debarasat de sentimentul prudenței și al fricii de a nu spune platitudini și lăsând ambiția să permită gândurilor ascunde să se manifeste, valorificăm șansa de a medita asupra unor texte artistice, semnate de cel mai virtuos scriitor al ținutului nostru, Ioan Slavici. Acesta este generos cu toposul arădean, iar prozele sale cele mai apreciate sunt inspirate din spațiul șirian, zona Ineului și a Lipovei, toposul curticean, cu acea superbă Pădureancă din Zimbru ori cu fermecătoarea Persida din Radna.
Si iată cum ne aflăm la intrarea în textele lui Slavici șirianul, încercând să-l putem rândui cu venerație între bucuriile inimilor noastre ca să ne dăruim lui printr-o lectură sentimentală, în stare să ofere atât măsura erorilor cât și tendința artistului de a intra în competitivitate cu creația.
Ioan Slavici!?! A fost răsfățat de cititori, pentru că a scris cu talent, deși în viața a făcut imprudențe naive chiar spre apusul anilor, a făcut politici fără carieră și altele. De multă vreme, Slavici a străbătut timpul artei literare într-o venerabilă actualitate permanentă. Proclamând admirația de care ne învrednicim față de autorul romanului – nuvelă Moara cu noroc, ne încurajează gândul să înțelegem structura narativă a vreunei povestiri printr-un interes mai oblic față de personaje.
Cel mai ispititor discurs ar fi al Sămădăului și al cârciumarului Ghiță, dar imaginea finală a victimei feminine, Ana, personaj pe care autorul l-a sacrificat din egoism narativ, oferindu-i o funcție închidere a episoadelor, mi s-a părut un viciu suprem. De altă parte, porcarii aceia murdari, cu părul cleios și lucitor, bețivi, chefuitori, hoți și criminali, reușesc să convertească un om moral, dar moale „ca o femeie”, să schimbe spațiul etic, să dea o nouă ordine a lucrurilor. Nuvela cu incidențe evident morale, se
finalizează în episoade tragice. Și ce moarte lipsită total de cavalerism, de eleganță, o moarte brutală, un glonț în ceafă, un cuțit de bucătărie?!!! O moarte fără să implice tragism. O moarte – pretext de închidere forțată a narațiunii.
Scrisul său stă la temelia literaturii române, așa cum am demonstrat în monografia pe care i-am dedicat-o lui Ioan Slavici (Timp și spațiu, Fundația Ioan Slavici, Arad, 2005).
Argumentez că doar prozele sale inspirate din spațiul arădean (Șiria, Ineu, Lipova, Curtici, Zimbru) au valoare de referință, așa cum sunt reconstituite în Moara cu noroc, Pădureanca, Mara, Budulea Taichii, Popa Tanda, basmele culese și prelucrate (Doi feți cu stea în frunte, Florița din codru etc.). Celelalte povestiri „regățene și urbane” (Ceas rău, Hanul ciorilor, Mitocanul, Gogu și Gogușor, Comoara părăsită) sunt texte artificioase, fără fior narativ și lipsite de virtuți literare.
Despre Ioan Slavici s-a scris mult, iar activitatea sa multiplă (prozator, publicist, pedagog, reporter, analist politic) a fost interpretată variat în diferite etape ale mentalității generațiilor. O nouă lectură mi-a generat noi puncte de vedere, care confirmă că „lecturile sunt infidele”, că fiecare text citit în momente sufletești diferite își dezvăluie noi fațete interpretative și alte înțelesuri.
S-au consumat multe emoții, unii încercând să identifice geografia și toponimia morii cu noroc, a modelului de sămădău din părțile Ineului, ca și cum scriitorul ar fi fost un reporter descriind o crimă pasională ori o hoție la drumul mare, într-un ținut păduros și pustiit de singurătate. Scriitorul valorifică un pretext, dar îl înzestrează cu imaginație, adăugând exagerări spectaculoase, fiind totuși călăuzit de o idee. Așa că locația morii cu (fără) noroc, care a ars, spune autorul, rămânând niște cruci, poate fi la Bocsig, Chier, Iercoșeni, Mocirla, Buteni, fără relevanță literară și semnificație estetică.
Dacă a avut „o copilărie înspăimântător de fericită”, Slavici a avut o bătrânețe „groaznic de nefericită”. Împovărat de nevoi în vremea războiului, cu o familie numeroasă (doi băieți și patru fete), e acuzat de spionaj și colaboraționism cu autoritățile germane de ocupație și e condamnat – avea 71 ani – la cinci ani de penitenciar. Rostește la proces: „Domnul comisar regal nu e om bătrân ca mine, ci e tânăr, levent, plin de vigoare. Nu e cu toate acestea în stare să ducă-n spinare toate cărțile pe care le-am publicat în românește, istorie, știință, literatură, drame.”
- VEZI și: Paradoxul Ioan Slavici | Prozatorul și luptătorul naționalist întemnițat și de unguri și de români!
Eliberat, scrie memoriile (Întemnițările mele), amintiri despre scriitorii prețuiți (Amintiri), mărturii (Lumea prin care am trecut), apoi, bolnav, în 1925, se mută la Lavinia, fiica sa mai mare, căsătorită în Panciu. Aici, în apropiere, se află Mănăstirea ortodoxă Brazi de călugărițe, aflată între satele Crucea de Sus, Crucea de Jos, Străoane și Muncelu. Mănăstirea ar fi fost ctitorită, spun legendele, în vremea lui Ștefan cel Mare, de către călugării pustnici Sava și Teofilact. Prădată și arsă, dărâmată de cutremure, abandonată, Mănăstirea – schit a fost, de fiecare dată, reconstruită și extinsă. Schitul a fost ocupat de armata germană (1916), tot ce-a fost lemn a fost folosit pentru încălzire. A fost refăcut, în 1919, și viața monahală a prosperat.
Lângă Biserica veche a Schitului Brazi a fost înmormântat Ioan Slavici, mormânt care a dăinuit până în anul 1960, când a fost desființat Așezământul monahal. Atunci, sicriul cu osemintele lui Slavici au fost mutat în Cimitirul orașului Panciu, iar Primăria Șiria a simulat un frumos mormânt dedicat scriitorului șirian, cu pământ ADUS din Panciu în anul 2014.
Slavici a stat la temelia genialității naționale în proză, după cum a fost Eminescu în poezie, Caragiale în teatru și Creangă în povești. Il iubim pentru că este Slavici, cel mai important scriitor reprezentativ, care a propus literaturii române personaje de tipul lui Lică Sămădău, Ghiță, Iorgovan, Persida, Mara, Simina și Ana.
La Șiria, în sala Casei memoriale Ioan Slavici, evocarea va fi efectuată de mai mulți iubitori de literatură, printre care se află nativul arădean OVIDIU PECICAN, directorul revistei culturale Steaua din Cluj, scriitorul Gheorghe SCHWARTZ, autorul recentului roman ADEVĂRUL MINCIUNĂ.
Articol asociat:
Ioan Slavici în memoria comunității | Evocare literar-istorică și premieră editorială la Șiria
