ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (V)

revoluție 1989
Distribuie:

„TEZE ȘI ANTITEZE LA…”… LONDRA!…


FĂRĂ PRETENȚIA DE PROLEGOMENE…

Am „împrumutat” titlul acestui ultim episod, consacrat „evenimentelor” din Decembrie 1989 – România, din Monica Lovinescu… N-am cerut voie, dar știu că distinsul personaj și om de cultură, și-ar fi dat agreement-ul fără nicio rezervă. Mai ales pentru că sunt în ton cu mesajul ocult al emisiunilor sale de la Radio Europa Liberă… necesitatea unor „limpeziri” ale mentalului public. Personal, am reiterat în cele scrise – pentru Critic Arad – nevoia de a respecta comandamentul atribuit lui Voltaire, „Dacă vrei să stai de vorbă cu mine, atunci definește-ți termenii ”. Pentru mine, ca logician, a devenit o obsesie metodologică… În prelungirea acestei obsesii metodo-LOGICE, mai reiterez și nevoia de a face „deosebirea nivelară” între termenii pe care-i folosim (1etajul” limbajului), gândurile, ideile pe care le elaborăm și le exprimăm prin limbaj („mezaninul” concepțiilor, teoriilor, mentalităților) și realitatea social-istorică pe care o reflectăm în planul ideatic („parterul” faptelor: vorba empiristului de tradiție engleză, clasică – a fact is a fact as a fact). Ce anume se află la „mansardă” și la „subsol”? În ambele cazuri e vorba de interese. La „mansardă”, așa-numitele interese de cunoaștere (teoria aceasta a făcut și mai face o carieră prodigioasă în științele socio-umane); la „subsol”, așa-numitele interese de acțiune, cele ce dau conturul faptelor istorice.

Puzderia de întrebări – cu sau fără noimă – „aversa” de păreri (mai degrabă cu sensul de iluzii și nu de opinii), sentințe oficioase date cu îngâmfarea celui erijat cu aroganță pe piedestalul judecătorului de istorie, doar pentru că „s-a ajuns” politic și altele și altele… toate acestea cer clarificări oneste… Nimeni nu e ferit de relativismul conceptual! Cu atât mai puțin de relativismul istoric... Să rezide oare, tocmai în acest relativism „farmecul” curvei de istorie? În cele ce urmează, voi încerca să rezum – nu tezist, ci cu tentă interogativă – o anumită „imagine” din capul meu…de acum!. Și pentru mine, ar fi o deșartă, amară iluzie să pretind că I got the whole picture…


Prima teză: În România lui Decembrie 1989 s-a produs o revoluție. Antiteză: În România a avut loc doar o lovitură de stat, un fel de „puci”de palat”, o „conspirație”.

Aspirația unui întreg popor pentru respectarea drepturilor omului, încălcată timp de peste 42 de ani, și-a regăsit, în sfârșit, implinirea. În mod abrupt! În câteva ore, poate zile… A fost o revoluție. Un cârcotaș ar comenta: Declarația drepturilor omului (formulată atât de Revoluția și războiul de independență ale Americii, atât de Marea revoluție franceză cât și în Carta O.N.U.) uită un „mic” amănunt: înainte de drepturi, există și obligații; înainte de a revendica drepturi ale omului, trebuie să te și achiți de obligațiile date de faptul de a fi om. Ei, oare care ar fi fost, sunt și vor fi aceste obligații? Un răspuns pe șleau, ar provoca fie o contra-revoluție, fie o nouă revoluție… Nu revendicau unii – mai înfierbântați – „Unica soluție, încă o revoluție!”? Un regim tiranic-totalitar (de o absurditate fără precedent în Europa; poate cu excepția monarhiilor absolute ) a căzut! S-a instaurat – atunci, cu pretenția de „provizoriu”! – un nou regim care, totuși, a abolit toate ticăloșiile vechiului sistem politic. A fost o revoluție. Un popor s-a simțit, dintr-o dată, descătușat. De mizerie, de servitude, de lipsa de libertate (în, speță cea de exprimare, de călătorie „afară”, libertate religioasă, pluripartitism ș.a.m.d.). A fost o revoluție. S-au formulat programe politice mai mult sau mai puțin clare (chiar și Declarația de la Timișoara – primul oraș „liber de comunism”!), peste confuzia și buluceala generală, programe menite explicit să „scoată” România din socialismul-comunistoid. A fost revoluție. În ciuda spontaneității (de netăgăduit!) a celor ce-au ieșit în stradă, cu pieprtul gol, dintre care mulți au pierit sub gloanțe cu sentimentul speranței și cu elanul sincerității, inimii curate, chiar al inconștienței juvenile, prin cotloane, ascunse privirii și cunoștinței, „se cocea”… De către cine? Ruși, americani, vecini vestici ai țării, forțe „oculte” interne, conspiratori de meserie, militari de orice fel, care juraseră credință României (chiar dacă, de fațadă, jurământul fusese adresat clanului Ceaușeștilor)… „Trădători de neam și țară” care știau că numai manu militari se putea asigura integritatea țării (care trebuia asigurată cu orice preț!)? Și anume ce „se cocea”? O viitoare restaurație?, o conservare a puterii celor din „eșalonul doi” sau mai de dedesubt? Deci, lovitură de stat…Concluzie: teza sau antiteza?


A doua teză: În România lui Decembrie 1989 s-a produs o trecere de la socialismul-comunistoid la capitalism. Antiteză: Nu există „revoluție capitalistă”, România a trecut, de la o țară de „lumea a II-a, socialistă”, la o țară totuși democratică, dar de lumea a III-a, capitalistoidă.

Ideea că o structură social-politică și statală, „standard capitalistă” nu poate decât să evolueze mereu ascendent (chiar fie spre un capitalism monopolist de stat) este eronată. Capitalismul – chiar gândit în con-ceptele social-economice și politice „clasice” – poate și involua. În orice caz, nu spre un neo-feudalism. Există o puzderie de exemple: zecile de țări – azi numite „economii emergente” – sunt departe, departe, departe de cele ce fac parte din așa-zisa civilizație de tip „occidental”. În categoria din urmă intră nu numai „Vestul”. Cândva un autor român inspirat, vorbind despre Japonia, se exprima interogativ, cam așa: „extremul Orient” sau „extremul Occident”? Acum, „Vestului” îi mai putem adăuga și celebrii  „4 tigri” ai Orientului. O situație aparte o are China („o țară, două sisteme”). Nu mai știu ce este „capitalist” și ce este „comunist” aici… Dar, cum rămâne cu România?

Aspirația unui popor întreg, aspirație de progres și prosperitate s-a lovit de un obstacol greu de trecut – subdezvoltarea. România lui 1989 era o țară multilateral subdezvoltată! Depășirea acestui handicap istoric cere timp, mult timp, răbdare și…noi privațiuni (de data asta, pur economice). Exact cele mai dureroase, acum când nu încetăm să aruncăm – fără frică – priviri în ogradele vecine și…mai departe, spre adevăratul Vest. După 42 de ani de întuneric (iată, 21 decembrie este solstițiul de iarnă, i.e. cea mai lungă noapte a anului!) nerăbdarea oamenilor este justificată. De aceea mulți și-au „luat lumea-n cap”. Cred că suntem țara europeană cu cel mai mare val emigraționist pe timp de pace – mai ales dacă ne raportăm procentual la totalul populației din 1989! Nu iau în considerare Ukraina, unde este o situație de cu totul altă natură și, pe deasupra, nu cred că ne-a „depășit”. Polonia? E ciudată situația și aici, mai ales că a avut o istorie mult diferită de cea a noastră. Oricum, aici, în U.K., polonezii îi depășesc pe români, ca număr de emigranți din „est”… Oamenii vor să trăiască mai bine, „ca afară” și încă… repede!

În România au apărut așa-zișii „îmbogățiți peste noapte” și ne tot întrebăm cine sunt „ăștia”? Răspunsul nu e greu de dat: au existat indivizi aflați în „măruntaiele” puterii politice, dar mai ales economice ale vechiului regim. „Ăștia” chiar că „știau unde trebuie să umble”. Și,  „au umblat”… Așa au devenit peste noapte prosperi „oameni de afaceri”; dacă nu ei direct, prin interpuși, rude, prieteni, „mafia” specifică socialismului…La „ăștia” trebuie să-i adăugăm pe „șmecherii” (ciocoii vechi și noi) care s-au trezit – tot peste noapte – în largul lor! Colac peste pupăză, incompetența unor parveniți, îmbrăcați în paiete strălucitoare de activiști devotați partidului-stat (dar „mari specialiști”), a făcut să încheiăm acorduri economice atât de defavorabile țării (și în trecut, dar mai ales în prezent!). Comisioanele au curs și curg…. „Dacă nu curge, pică!”. Așa a ajuns România și azi la coada Europei ! Deci, antiteza pare mai verosimilă…


A treia teză: În România lui Decembrie 1989 a existat o conspirație internațională prin care s-a încercat (și se încearcă) o nouă reașezare în ordinea politică și economică a lumii. Locul României este prestabilit și nu e deloc măgulitor. Antiteză: Nimeni nu a avut și nu are nimic cu noi; totul e o mistificare a faptului că noi am eșuat, printr-o „tranziție” fără de sfârșit, datorită incompetenței: cei aduși la putere, la butoanele deciziilor importante, sunt la fel de „dobitoci” și incompetenți cum erau fruntașii comuniști.

Lumea contemporană este în plină frământare, miroase a al Treilea Război Mondial (de data asta, foarte posibil, nuclear!). Au existat doi poli de putere: S.U.A și U.R.S.S., fiecare cu sferele ei de influență. Pe fondul echilibrului fragil generat de „războiul rece”, planeta a evoluat, chiar în contextul unor interminabile războaie regionale. Multe, generate de procesul decolonializării, apoi de „globalizare”, acum de o ciudată deglobalizare. „Măreața Uniune…” s-a prăbușit, odată cu surparea întregului „sistem socialist” din Europa. Rușii au fost alungați de la masa bogaților; ei vor totuși să rămână măcar la masa celor puternici militaro-politic: au un teritoriu imens (încă…), bogății, resurse naturale de neînchipuit (dar o economie neperformantă), o armată contradictorie dar cu amenințătoarele dotări nucleare. Vor să redevină „mare putere”. China, ce să mai vorbim? Performanțele ei economice sunt colosale – e a doua putere economică a lumii. Militar, se îndreptă spre vârful piramidei mondiale… Nu mai vrea o lume bi-polară ci tri-polară (dacă s-ar putea, fără ruși și atunci, „o nouă lume bi-polară”: S.U.A. – China). Există „căței” care s-au săturat să tot ”latre”; acum ei vor să „muște”: Lumea islamică, cu enigmaticul Iran dar și super-bogatele țări arabe ale Golfului, Brazilia, Argentina, Turcia, India și Pakistanul ș.a.m.d. |O notă aparte o fac Israelul și… Coreea de Nord… Prima este o economie super-consolidată și o putere militară regională de temut. Cea de-a doua? Nimeni nu înțelege ce se petrece acolo… E ceva de nedeslușit: comunism, doar cu numele; dictatură feroce cum nu s-a prea văzut în istoria cunoscută, „mizerie cu ștaif”, este „moima planetei”, ceva atât de „exotic” la care lumea privește cu uimire dar și cu frică, să nu distrugă „unicatul”… Unde e locul României? Ardelenește, „pe nicăriii”!… E țara noastră cobaiul vreunei experiențe a unor „savanți necunoscuți” ? Suntem prea mici pentru un război atât de mare!…Balanța înclină așadar spre antiteză…


Deocamdată, până aici… rămâne cititorilor dreptul de a înclina o parte sau alta a „balanței”. Cu siguranță, mai pot exista o mulțime de alte „teze” și „antiteze”… Ceea ce rămâne – în aceste zile cernite de comemorarea morții nejuste a atâtora dintre noi, mai ales tineri – este speranța, Speranța care nu moare niciodată… Dar și aici există o „anti-speranță”: Ce e mic, negru și bate la ușă? Viitorul!…

N.A. Îmi rezerv dreptul de a reveni – peste un timp – la cele scrise. Într-o altă rubrică, fără „curve” și „bordeluri”… Poate voi avea de completat sau chiar de retractat… Să vedem că ne rezervă „ăla mic, negru și care bate la ușă”…


Citește și:


 

Categorie: Opinii
Etichete: antiteză, istorie, politica, Revoluția din decembrie 1989, teză
Distribuie:
Articolul anterior
O autoutilitară aflată în curtea unui service auto de pe strada Aurel Crișan a luat foc în această dimineață din cauza unui scurtcircuit
Articolul următor
Mai multe echipaje de poliție, de Crăciun. IPJ vine și cu recomandări pentru arădeni

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Din aceeași categorie

ruine prarad

Aradul mizerabil

  RONDUL DE SEARĂ AL PRIMARULUI Primarul nostru și-a făcut obiceiul de a efectua „ronduri de seară”, spre a se documenta despre ceea ce există în Arad, fapt lăudabil, cu…
anton ilica

ÎN FINE, ÎNVĂȚĂTOAREA ALINA ESTE FERICITĂ

  În precedentele intervenții de presă, am scris despre „lacrimile învățătoarei Alina” (nu voi putea respinge un copil care vrea să mă îmbrățișeze), despre „tristețea tulbuătoare a Alinei” (că nu…