„DAR MULȚI DIN CEI DINTÂI VOR FI CEI DIN URMĂ ȘI MULȚI DIN CEI DIN URMĂ VOR FI CEI DINTÂI”…
(Matei 19: 30)
A. „ISTORIA SE REPETĂ, MAI ÎNTÎI CA O TRAGEDIE ȘI MAI APOI CA O FARSĂ” (Karl Marx).
Cred că am în față un reper rezonabil de a regândi cadrul reflecțiilor noastre (amare !) despre Revoluția Română. Haideți, să-i dăm totuși credit românului, cel de toate zilele, că în 1989 a avut loc totuși o revoluție… Chiar dacă, pentru unii, avem de-a face cu o revoluție furată… Cu siguranță, nu mulți vor agrea aforismul din „deschidere”, probabil doar că e luat de la Marx. Mă rog, am să aplic un amendament notoriu, devenit „clasic”: „Cei care nu învață istoria sunt sortiți să o repete” (G. Santayana).
Mulți autori celebri au repetat, în felurite chipuri și nuanțe, ideea de mai sus. Problema cu „repetivitatea” este însă discutabilă… Să vedem („Vidiom”)… Dar, înainte de toate, îmi iau și eu o măsură de precauție: H.L. Mencken zicea cu cinism – „Istoric: un romancier eșuat”!… Ce anume au repetat „ca o tragedie” românii în decembrie ’89?
Probabil că ceea ce se întâmplase deja în toată Europa de Est. „Tragedia” a fost că în România nu am avut de-a face cu o „revoluție de catifea”… Am fost „cei dintâi” la totalitarismul socialist-comunistoid din Europa de Est și am devenit „cei din urmă” la răsturnarea acestuia. Excepția a fost Albania, dar – după 1968 – ea nu mai făcea parte din Pactul de la Varșovia. A fost o țară mai degrabă de „comunism maoistoid”, deci ceva „exotic”… Pe lângă faptul că am fost ultimii de la „coadă” (ca de obicei, din păcate!) în lagărul socialist-comunistoid al Pactului de la Varșovia, am avut parte și de o „baie de sânge”, unică și revoltătoare în această parte de continent. Din „ultimii”, am ajuns „cei dintâi”… la barbarie!… Dar vreau să fiu bine înțeles: vina o purtăm exclusiv noi, românii! Nu rușii, nu yankeii, nu ungurii nu cine știe ce „cercuri oculte”… Noi! Tot noi suntem de vină și pentru faptul că, ceea ce „am repetat” la rândul nostru, s-a transformat într-o „farsă”!…
B. „ISTORIA NE AVERTIZEAZĂ CĂ DIFERENȚA DINTRE IMN ȘI PROHOD POATE FI DE O SINGURĂ OCTAVĂ” (Vasile Ghica).
Și acest înțeles adânc și inspirat a fost complet străin de mintea încețoșată a Ceaușeștilor… „Marele cârmaci” nu a priceput nimic din ceea ce se întâmpla în Europa – încă semi-comunistoidă. „Geniul” l-a dus până la demență, încât prin 4 decembrie ’89 (parcă) s-a dus la Moscova, la M. Gorbaciov, să-i ceară, nici mai mult nici mai puțin, decât să se intervină în Polonia cu trupele Pactului de la Varșovia… să salveze „socialismul”!… Răspunsul acestuia va rămâne în istorie (cel puțin cea românească!): „Jîvom i vidiom” (Vom trăi și vom vedea)… Unii au tradus vorbele astea profetice prin „Să trăiești până atunci…”. Nu bag mâna-n foc că aici și-a strecurat coada „viclenia istoriei” (Hegel)… Adică, cum, stimați cititori: după ce în august 1968, „eroul și profetul neamului” condamna cu mânie proletară intervenția Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia, unde România, spre cinstea ei, nu a participat, se umflă acum tărâța-n el… Și mai ales, cui să-i ceară această infamie, tocmai celui ce încerca – utopic! – să reformeze „socialismul”, măcar ceea ce a mai rămas? Mă și miram atunci că rusnacul, visător la perestroika i glasnosti, nu l-a dat afară, cu-n picior în cur! Deh, diplomația… Tărâța umflată – nu în burta, ci în capul lui Nea’ Nicu – o să-i iasă pe nas la peretele cazărmii din Târgoviște, doar vreo câteva zile mai târziu… Iată diferența de „o singură octavă” între „imn și prohod”…
C. „ISTORIA ESTE O MINCIUNĂ PE CARE NIMENI NU O CONTESTĂ” (Napoleon).
Dar să-l completăm pe „Ilustrul”: „E MAI IMPORTANT SĂ FACI ISTORIE, DECÂT SĂ O SCRII” (Otto von Bismarck). Așa a fost și în România din 1989 și, apoi, în anii de după… La noi, „Istoria” anilor 1945-89, administrată nouă cu forța, a fost o minciună sfruntată, de comandă politică. Cine ar fi îndrăznit să o conteste? Trebuia să ai mentalitate de sinucigaș… Istoria de „după”, mai mult s-a făcut decât s-a scris. Problema e că „ce istorie s-a făcut” și apoi, „cum o scriem” azi… Una este „curva” (sau hetaira – a la grecque, curtezana – a la francaise) – văzută de aproape, din intimitatea ei și, cu totul alta este cea văzută de ceva mai departe, dintr-un orizont crono-topic oarecum detașat. De aproape, se vede mai ales fardul dizgrațios, îngroșat, țipător, poate fără pic de gust; de departe, pare mai cu „vino-ncoa’ ”… Lupanarul sau bordelul politic – sălașul „curvei” de istorie, nu are nevoie de nici o explicație. Așa cum istoria „se face” și „se scrie” prin prisma intereselor actorilor reali și/sau ale autorilor de discurs istoric, tot așa e și cu politica: unde există interese (identice, diferite sau chiar opuse), realizarea lor presupune o confruntare (tot de interese) iar strategia și tactica de acțiune este politică „curată” – fie și la modul cel mai general. Cine este cel „servit”? Cel ce „plătește”! Cine este cel care „servește”? Faptul istoric, recte evenimentele obiective din viața oamenilor, în succesiunea și durata lor.
D.„CUNOAȘTE-TE PE TINE ÎNSUȚI !” (Gnothi seauton – greaca veche; Nosce te ipsum – latina clasică).
Deviza „tăiată în piatră” la intrarea în templul de la Delphi aparține – se pare – celor șapte înțelepți ai Greciei presocratice, dar cel care a consacrat sentința a fost chiar Socrate. Prima referință o va face Platon în Dialogul „Charmenides” (sau Despre înțelepciune). Ce face un oracol? „Ghicește” viitorul… Care viitor? Cel predestinat (nu neapărat de zei…). Dezideratul ca omul să devină conștient de propria sa măsură, reafirmat de Umanismul Renașterii, îl regăsim și în cultura românescă. Ce altceva este balada Miorița? Lupta cu destinul este imposibilă. Destinul este o fatalitate. În popor s-a repetat și se mai repetă obsesiv, cu ardoare, și azi „Așa a vrut Dumnezeu!”… Mai târziu, eminentul Carl Gustav Jung va clarifica tranșant și dur problema: ceea ce omul nu vrea să afle, să cunoască depre sine, se pervertește – până la urmă – în destin… Și totuși, un realism „sănătos” ne va spune mereu că „destinul și-l face omul”! România lui „merge și așa” sau „capul ce se pleacă, sabia nu-l taie” sau, mai deprimant, „să moară și capra vecinului”, s-a lăsat tărâtă de un destin cu tentă de aprigă fatalitate (nu e pleonasm!). Istoria contrafactuală („Ce s-ar fi întâmplat dacă?”…) este – științific – un non-sens. Contrafactualitatea poate fi sursă de inspirație în literatura de ficțiune (mai ales SF). Totuși, când plauzibilitatea e foarte mare, putem îndrăzni…
Ce s-ar fi întâmplat dacă Ion Gheorghe Maurer nu l-ar fi impus pe Ceaușescu la conducerea partidului „muncitoresc” român? Așa cum pretindea într-un interviu post-factum’89… Se pare că aceasta ar fi fost atunci soluția după moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej: să vină un om mai tânăr, patriot… să pună capăt luptelor interne pentru putere din sânul conducerii partidului, după „deschiderea” făcută chiar de Dej în 1964… Ar fi avut România altă traiectorie geo- politică? Conducerea partidului muncitoresc roman de atunci era infestată de pro-sovietici, „oțeliți” în dogmatismul stalinist. Stalin – porecla lui Iosif Vissarionovici – înseamnă „oțelitul”, „omul de oțel”… Ceaușescu își va da devărata aramă pe față, nu cu mult mai târziu: s-a dovedit și el un stalinist feroce îmbrăcat însă în haina național-socialismului (nu cel german, dar…pe aproape…). Fatalitate! Oricine ar fi venit atunci la conducerea partidului nu putea scapa dintre zidurile cu sârmă ghimpată ale lagărului (ce umor involuntar la „ăia”!), numit apoi, eufemistic – sistem socialist… Iugoslavia lui Tito (altă poreclă, sic!) a avut o traiectorie aparte, greu de deslușit și azi; să nu uităm însă că și Tito a fost un Stalinist notoriu, format chiar în preajma tiranului georgian.
E.„RĂUL PE CARE ÎL FAC OAMENII TRĂIEȘTE ȘI DUPĂ EI…” spunea pe undeva Shakespeare, „umbra glorioasă” ce plutește acum și pe deasupra capului meu…
I se potrivește ca o mănușă dictatorului Ceaușescu, dar și întregului „familion”, care „au domnit toți deodată”… Nostalgicii comunismului de la noi, ăia, mai „lustruiți” (contradictio terminorum!) ar putea termina citatul din „bardul” din Stratford-upon-Avon cu: „…Binele pe care îl fac este îngropat cu ei”… „Binele” cu care ne-a pricopsit Ceaușescu poartă chipul clar al „Tătucului popoarelor” (Stalin): o industrie megalomaniacă, energofagă, risipitoare de resurse, nerentabilă pentru că nu prea avea cui vinde ce producea. Rămasă la stadiul „maxim” de tehnologizare al anului 1975 (și asta spusă cu condescendență!). O falsă agricultură „intensivă, de mare productivitate” care se târa printre „rezultatili” grandioase, măsluite în birourile lingăilor parveniți, dar socialist-cooperatistă!… O intelectualitate problematică, cu multe talente incontestabile, dar aservită regimului, măsluită și ea din Cabinetul 2, al „sinistrei”. Aici, în Britania, se spunea pe vremurile acelea: What the fuck (eufemistic – „Ce dracu’) produce România aia socialistă? Răspuns (a l’anglaise): Ce să producă? panică!… Apud presa vremii… Bine că acel „bine” este „îngropat cu ei” …
De la Baltica la Marea Neagră, de la Nordul la Sudul Europei. Polonezii l-au avut pe Papa Ioan-Paul al II-lea și pe Leh Walesa, plus Sindicatul liber „Solidaritatea”; Walesa ajunge primul președinte al Poloniei libere. Ceho-slovacii (pe atunci!) l-au avut pe Vaclav Havel, Charta ’77 și „Revoluția de catifea”; Havel va și deveni primul președinte al Ceho-Slovaciei libere, apoi al Republicii Cehe (după secesiune). Ungurii l-au avut pe Janos Kadar… Ultimul este o stranie figură: deși format la școala stalinismului, deși adus pe tancurile sovietice ce-au îngropat în sânge Revoluția de la 1956, totuși, în cadrul „lagărului” se spunea despre Ungaria că este „cea mai veselă baracă”… „comunismul gulașului”. Funerariile de stat care l-au onorat în 1989 spun multe despre acest straniu personaj. Exista o întreagă anecdotică despre felul modest în care trăia. Să continuăm… Bulgarii lui Todor Jivkov s-au purtat totuși cu mănuși: Petar Mladenov i-a cerut acestuia, în 11 noiembrie 1989, să renunțe la putere, Comitetul lor Central cade în 13 noiembrie… după interminabile procese, Jivkov ajunge să fie condamnat la 1 an și 6 luni, decizie transformată în arrest la domiciliu (motiv de boală), moare împăcat cu istoria, singur, izolat, dar… pașnic. Albania – „primul stat ateist din lume” – iese din tiparul ciudatului an 1989: Enver Hodja trece în lumea „celor drepți” (?) încă din 1985;. Ramiz Alia, în noiembrie 1990 acceptă – în numele C.C. al P.C. Albanez – pluralismul politic; Sali Berisha – partidul democrat! – ajunge la putere în martie 1992. Apoi alții. Am lăsat deliberat deoparte R.D.G.-ul. Aici s-a întâmplat ceva senzațional: o Germanie a fost despărțită în două „surori siameze” legate prin multe „organe comune” – teritoriul (tăiat artificial de celebrul „Zid”, la Berlin, „gard”, în restul spațiului), cultură și tradiții, limbă etc. Până și industria redegistă era ceva mai cu moț decât în țările „frățești” (chit că, după reunificare, pe vestici i-a costat din greu aducerea acesteia „la zi”). „Căderea Zidului Berlinului” a fost ceva tragi-comic și grotesc: o eroare de exprimare a unui „fruntaș” al P.S.U.G., la o conferință de presă televizată, a dezlănțuit „iadul” și așa a început scurtul process de reunificare a celor două „surori siameze”. Premieră absolută în „chirurgie”!… după ce rușii au separat o țară în două „surori siameze”, nemții – printr-o eroare – au „realipit” cele două surori… Cu costurile aferente, suportate de „sora mai mare”… Iugoslavia este și ea o dovadă că în „lagărul socialist”, „câte bordele, tot atâtea obicele…”. Istoria ei tragică începe după Primul Război Mondial, când se formează Regatul sârbilor și croaților, devenit apoi Iugoslavia. Liniște nu putea să fie. Ustașii (croați) și cetnicii (sârbi) au contribuit din plin la sfășierile ei lăuntrice. Iosip Broz Tito (ulterior, mareșal) a condus popoarele Iugoslaviei în războiul anti-fascist și anti-hitlerist. Spre cinstea lor, iugoslavii (de atunci) s-au eliberat singuri de Hitler, printr-o mișcare de partizani – inițial – printr-o armată „națională” – ulterior. Ajutorul dat de Stalin sau de Aliați nu a fost
chiar simbolic, dar nici pe departe nu a putut înrâuri gloria cu care s-a acoperit Iugoslavia. Ce a urmat? Un regim „mână-forte” (initial, ultra -stalinist) pentru a ține la un loc (artificial?) popoarele iugoslave, atât de despărțite de limbă, tradiții culturale, religie, dezvoltarea economică. Apoi o deschidere incredibilă spre Occident! Ruptura Tito-Stalin, aproape de un conflict militar major a dus Iugoslavia pe o cale lăturalnică față de celelalte țări „frățești”, spre o anumită prosperitate ce-a făcut ca (în România Socialistă) să se considere că este o țară occidentală – în regimul vizelor și pașapoartelor din acea epocă. Cât erau de buni „pretini” Ceușescu cu Tito…Lucrul acest îmi adduce aminte de o „zisă” a lui
Adrian Păunescu (parcă în „De la Bârca la Viena și…înapoi”): în Austria se trăiește bine doar pentru că nu e socialistă…; mare curaj, sau… „ochii albaștri” știau deja ceva… După moartea lui Tito a urmat ceea ce se știe… și de către generația mai tânără de la noi.
Ce-a mai rămas? Asia și Cuba. Comunismul asiatic merită însă o tratare cu totul specială. Altă dată. Îmi amintesc doar că în studenție, cândva, având invitat pe distinsul universitar clujan, academicianul Marica, proaspăt întors dintr-un turneu „academic” în China Populară, acesta ne-a spus: „Odată ce ai trecut de Munții Ural, este Asia. Și atât!”… Cuba este „exotică” pâna la capăt: nici acum nu știu dacă mai este țară socialistă sau dictatură de familie (după moartea lui Castro, venise la putere, cu drept de „moștenire” fratele acestuia). Chiar și aici – in Britain – nu se prea vorbește despre… Poate dacă apare ceva senzațional, pe gustul britanicilor
Și pentru că nu-mi iese din cap numele lui Ceaușescu și al sinistrei lui „con-soarte”: „UN IDIOT CREDE CĂ ESTE ÎNȚELEPT, DAR UN OM ÎNȚELEPT ȘTIE CĂ ESTE UN IDIOT”… (cine altul, decât marele Will!)…
Citește și:
