FURTUNĂ ÎNTR-UN PAHAR CU VODCĂ ȘI JOC CU MIZĂ NULĂ
– CETVERTAIA CIASTI –
În loc de introducere: PANIKHIDA… (Missa pro defunctis / Requiem)
La ora când intenționam să scriu (penultimul, ultimul episod?) la tema Putin-Carlson, aflu despre decesul (subit?) al cunoscutului dizident rus anti-putinist Alexei Navalnîi… Azi 16 februarie, 2024… Cu puțin timp înaintea alegerilor prezidențiale din ex-Uniunea Sovietică (zisă și Federația Rusă)… Avea doar 47 ani, era condamnat la peste 30 de ani de pușcărie pentru vinovății imaginare (din perspectiva unui Cod penal normal, dintr-o țară normală). Era „internat” în sinistra colonie „Lupul polar”, la distanță uriașă de Moscova și ceva dincolo de Cercul polar de Nord. Nu sunt nici în postura legal-juridică și nici în cea moral-politică ca să învinovățesc pe cineva de crimă cu premeditare. Nici măcar pe odiosul Vladimir Vladimirovici… A face justiție umană corectă (nicidecum dreptate…) înseamnă probe de nezdruncinat! Dar aici nu avem decât prezumții rezonabile (horribile dictu!). Cert este doar lanțul deceselor misterioase ale unor personaje legate pozitiv și negativ de Putin; s-a mai adăugat o za și nu cred că este capătul… Speculații se pot face la nesfârșit… deja multe voci cunoscute pe mapamond s-au exprimat… toate arată cu degetul spre… Vladimir Vladimirovici… Eu mă îndoiesc (sincer!) de faptul că tavarisci Putin a ordonat personal lichidarea lui Navalnîi, tocmai acum, într-o perioadă extrem de sensibilă pentru Mati Rossia ( și pe plan intern, dar mai ales, pe plan extern); probabil că a fost un accident medical, o consecință a regimului extrem de dur de detenție… nu știu, nu am dreptul să-mi dau cu părerea… Dar nu mă îndoiesc (tot sincer!) că vestitul dizident era deja (tacit !) condamnat la moarte! Era incompatibil cu Putin și regimul său. Deși se spune „de mortibus semper bene” , nu pot trece cu vederea faptul că – în ultimii ani – unele voci cu un creier mai puțin înfierbântat, remarcau o creștere îngrijorătoare a naționalismului pan-slavist al dizidentului. Călca pe urmele lui Soljenițîn (ultima etapă intelectuală) sau Soloviov (cel de azi…). Rămâne ca istoria să judece, dar înainte de toate, justiția adevărată să judece! … Requiescat in pace!
V. Sine ira et studio: „Pesnea a polku Igoreve” ( „Cântec/cuvânt despre oastea lui Igor”)
Din străfundurile, mai mult mitice, ale unui Ev Mediu timpuriu, răzbat opere literare anonime (transmise mai mult pe cale orală și suferind astfel de inconvenientele „telefonului fără fir” – jocul copiilor…): Lied der Nibelungen, La chanson de Roland, Cancion del Cid… Cântec (cuvânt) despre oastea lui Igor… Ultima baladă, poem (?) – în „considerarea” unor „analiști” un fake „ticluit” în secolul XIX – reprezintă cel mai de seamă monument al literaturii rusești. În titlul original, după numele cneazului (prințului) Igor, mai apar specificațiile: fiul lui Sveatoslav, nepotul lui Oleg… Am ales menționarea acestei opere capitale a literaturii ruse drept titlu de paragraf cu intenția nedisimulată de a „trimite” la Vladimir Vladimirovici Putin. Nu vreau să intru în detaliile epice; doresc doar să menționez câteva „chestii” cu subînțeles…
(a) Povestea este despre un cneaz rus (nu e pleonasm?…), „neascultător”: nu s-a mai aliat cu alți prinți slavi ai timpului și locului, ci a pornit singur (aventurier!) la luptă cu poloveții / polovțenii (în Moldova și Muntenia li se spunea cumani; unii au și dat domni ai formațiunilor statale de atunci).
(b) Evident că a fost înfrânt și a fost luat și în captivitate, de unde scapă în mod miraculos ( și cu „lecția învățată”). „Cîntec… „este un fel de elegie eroică și face să transpară vechea idee – „unirea face putere”; aici e vorbă de unirea rușilor împotriva invadatorilor străini.
(c) Este important cine sunt „ăia” – poloveții/polovțenii… Sunt un popor originar din Asia, din grupul turcilor-kîpceak; s-au instalat inițial între fluviile Ural și Volga încă prin sec. IX!; După mutarea triburilor de pecenegi spre vest, vor ocupa spațiul lăsat de aceștia între Don și Nipru (sfârșitul sec. IX). Noul teritoriu ocupat de ei mai purta și denumirea de „Cumania albă”.
(d) Evident, ciocnirea cu populația locală (rusă!), deja organizată în formațiuni statale, era inevitabilă. Încă odată: populație rusă, nu ucraineană! Iar asta spune ceva…
Morala? Dacă oastea – rusă! – a lui Igor este înfrântă, lucrul acesta este un fel de premoniție pentru ce se va întâmpla în secolul XXI!… tot pe acele meleaguri… Aviz amatorilor, de teapa „cneazului” (acum TZAR!) Putin… Realitatea însă ne „comunică” altceva… În loc de înfrângere pe teritoriul dintre Don și Nipru… s-ar putea să asistăm la ceva cu totul diferit!…
VI. „Lăudată fie patria noastră liberă / Uniune durabilă a popoarelor frățești/…” (primele versuri din Refren-ul Imnului Federației Ruse)
De aici trebuie plecat în analiza controversatului interviu acordat de „tzar-ul” de la Kremlin-ul post-sovietic (calendaristic) dar re-sovietic (prin metehne…). Putin nu face nicio referire la Igor și „cântecul” său, dar, subliminal, îl resimțim pe eroul medieval rus…
Ei, acum ne putem întoarce la interviu…
(i) După al Doilea Război Mondial, Ukraina mai primește o parte din teritoriile ce au aparținut Poloniei (înainte de război) și porțiuni din fosta Ungarie și din România. În cazul țării noastre, cel puțin, se uită că Uniunea Sovietică a acaparat tot ce-a putut, pornind de la un statu-quo postbelic bizar… Ce și cum a „redistribuit” teritorii acaparate devenise o problemă internă, unională. Să nu uităm așa-zisa „zisă” a lui Stalin după care, „dacă vrem, nu ne oprim până la Atlantic”… Nu ucrainenii sunt „de vină” că au fost cadorisiți…
(ii) „Deci, în acest sens, avem toate motivele să afirmăm că Ukraina este un stat artificial care a fost modelat după voința lui Stalin”… zice marele „cneaz-tzar”… Adevărul este că prin tratatele de pace de la Paris (1947) și care erau obligatorii pentru toate părțile semnatare (inclusiv U.R.S.S.), nu se mai putea schimba nici un milimetru de teritoriu în Europa postbelică. Germania este restrânsă spre vest, ceea ce a lăsat în urmă revine noii Polonii (mutată și ea, mult spre vest). Ucraina nu are decât de câștigat teritorial, dar, atenție, era stat unional al Uniunii Sovietice! Apoi, o chestie interesantă: R.S.S. Ucraina (în conformitate cu acordurile de la Yalta) este – de sine stătătoare! – membru fondator al O.N.U. în 1945! După război, pe plan „intern”, unional (!) au loc transferuri mari de populație, cei mai oropsiși fiind tătarii și nemții; se produce o creștere a omogenității populației ucrainene dar și o puternică „re-rusificare” a sa. Cum?
(iii) În 1953 Stalin „dă colțu’ ”… nici azi nu se cunosc exact circumstanțele morții (Beria a dus cu el în mormânt secretul…). La scurt timp vine la putere Nikita S. Hrușciov. Sub „domnia” lui se produce un eveniment care și azi stârnește discuții aprinse (și nu numai în „Măreața…”) transferarea Crimeii la Ukraina. R.S.S.F. Rusă „îi face cadou” Ukrainei acest teritoriu al său (vorba vine, dacă privim mai adânc istoria…); e un cadou „prietenesc” (?) ha,ha,ha! Perversiunea e mare, mare de tot!: Crimeea are o populație zdrobitor numeric rusă (la fel ca în regiunile sud-estice ale Ukrainei) – oare de ce? mă întreb eu, cu un oarecare sarcasm… Apoi, iarăși, să nu uităm, o serie de poziții-cheie în conducerea sovietică erau ocupate de nativi-ucraineni (exemplul notoriu este L. Brejnev!). Volodimir Shcherbytsky, culmea, va contribui, din greu (!…), la rusificarea extensivă a Ukrainei! De aceea, Putin are dreptate – într-o anumită măsură – atunci când vorbește de artificialitatea Ukrainei, dar, doar acum, după independență și implicit, separare de „Măreața…”. Și totuși, ucrainenii sunt peste 40 de milioane de suflete… Ei, câți sunt get-beget și câți „de alte naționalități” numai Ăl’ de Sus știe….
(iv) La 16 august 1990, noul Soviet Suprem (ales) al Ukrainei aprobă Declarația suveranității de stat a Ukrainei; la 24 august 1991 este proclamată Independența iar la 1 decembrie 1991 – prin referendum – 92% din populația prezentă la vot aprobă! Victorie!… Interesant, după prăbușirea U.R.S.S. (1991), noua „Măreață….”, i.e., Rusia, recunoaște independența de stat și teritoriul Ukrainei (!!!), apoi neutralitatea noului stat, dobândită și prin faptul că noua Ukraină cedează tot armamentul nuclear Rusiei… N.B.! Prin acest lucru, Rusia – n-are încotro – și recunoaște și apartenența Crimeii la Ukraina, deși, și din punctul meu de vedere, această apartenență este mai mult decât dubioasă! Apoi, un lucru important: după „înființarea” C.S.I., Ukraina devine membru fondator dar nu-și exercită deplin statutul pentru că nu a ratificat acordul de înființare a C.S.I.!…
(v) Ultimele chestii pe care le-am scris, aici și acum, nu apar în „solilocviul” lui Putin cu Tucker. Dar ce spune „tzarul”? Apoi, în 1991, Uniunea Sovietică s-a prăbușit, iar tot ce „Rusia a acordat cu generozitate Ukrainei a fost târât de aceasta din urmă (s.n.)”. Dar rusnacul recunoaște că prăbușirea „Măreței uniuni…” a fost efectiv inițiată de către „conducerea rusă”! „Nu înțeleg după ce s-a ghidat conducerea rusă la momentul respectiv”… Apoi, cu „amărăciune”, ne spune că 90% din populația Ukrainei vorbește rusa, că fiecare a treia persoană din Ukraina are legături de familie sau prietenie cu Rusia, că există o comunitate – fier-beton – de cultură, istorie și credință, că Ukraina și Rusia co-există ca un singur stat, timp de secole (?), că economiile lor sunt profund conectate (that is true!)… Morala: „bunele noastre relații sunt inevitabile”… (cu gura lui, Putin…)…
(vi) În finalul super-solilocviului istoric din super-ciudatul interviu, Vladimir Vladimirovici încheie a la fanfare… „Rusia chiar a fost de acord în mod voluntar și pro-activ cu prăbușirea Uniunii Sovietice și a crezut că acest lucru „va fi înțeles de așa-numitul Occident civilizat ca o invitație la cooperare și asociere. Asta aștepta Rusia, atât din partea Statelor Unite, cât și din partea așa-numitului Occident colectiv, ca întreg” (s.n.)…
Mi-am dorit ca mini-serialul despre „putiniada” jurnalistică ruso-americană să se încheie aici, cu acest episod.
Ei bine, sunt silit să mă răzgândesc… Mai am încă destul de multe de spus. Au apărut o serie de evenimente care mă pun în fața reconsiderării profunde a ceea ce consideram patriotism, naționalism, respectul legilor internaționale pe care tu, cu mânuța ta le-ai semnat!
Apoi, pe plan internațional s-au produs, chiar acum (!), o serie de mutații de care trebuie să țin cont; nu vreau să apar ca un tâmpit…
Apoi, nu mai pot încheia azi articolul meu cu o notă de umor, cât de cât… Moartea lui Alexei Navalnîi a reîntunecat orizontul, a astupat până și minuscula fantă de senin… Deci, THE SHOW MUST GO ON!…
Citește și:
- ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (X). Despre interviul cu PUTIN (3
- ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (IX). Despre interviul cu PUTIN (2)
- ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (VIII). Despre interviul cu PUTIN (1)
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
- Interviul integral Tucker Carlson – Vladimir Putin | Subtitrat în limba Română
