Nu am fost monarhist și nu am crezut deloc în ideea de monarhie. Am participat, în calitate de ziarist, la prima vizită a regelui în Arad. Am fost de față și când și-a preluat conacul de la Săvârșin. L-am văzut pe rege, am dat mâna cu el și nu am simțit altceva decât moliciune. Lipsă de vlagă. Nu am întrezărit în ochii lui o singură scânteie de leader… De comandant de oști. De suveran înăscut. Nimic.
A fost o parte a istoriei noastre, e adevărat. Dar istoria le reține și pe cele bune și pe cele rele. Haideți să nu fim ipocriți și să privim adevărul drept în ochi. Mihai de România nu a fost un rege bun, pentru că nu a avut timp să fie rege deloc. Cum ar fi arătat România, dacă nu s-ar fi abătut blestemul comunist asupra noastră, nu avem cum să știm. Istoria este factuală, nu contrafactuală. Mihai a făcut ceea ce i s-a spus să facă. Arestarea lui Antonescu nu mi se pare un gest glorios. Ba chiar mi se pare un gest de lașitate. Sute de mii de soldați români au rămas abandonați în acele zile pe frontul de est și nu știau ce să facă. Cu cine să se bată sau cui să se predea. Verticalitatea noastră, ca națiune, a fost pusă, începând de atunci, sub semnul întrebării. Actul abdicării este, de asemenea, în opinia mea, un act de lașitate. Regi ai Franței au murit pe eșafod. Familia imperială a Rusiei a fost măcelărită. Avem zeci sau sute de exemple de regi care și-au dat viața pe câmpul de luptă. Noi nu am avut soarta acesta.
Consider că un rege trebuie să fie, pentru țara sa, cam ceea ce este un căpitan pentru vasul și echipajul pe care îl conduce. Când corabia se scufundă, căpitanul părăsește ultimul puntea.
După reabilitarea post-decembristă și coabitarea cu Iliescu, am realizat că sângele regal nu e albastru. Ci e roșu, ca socialismul, dacă trebuie; verde ca dolarul, când e necesar și fluid ca apa care trece printre stânci.
Am urmărit interviurile cu Mihai. Am văzut documentarele făcută despre el. Nu m-a cucerit cu nimic. Cu o povață, cu o zicere, cu o propoziție. Nimic…nimic…nimic. Părea un personaj shakespearian. Un personaj tragic, răspus de vremi și mămos din cale afară. Pentru că nu exista apariție publică, în care Mihai să nu își invoce mama. Un copil cu sceptru.
După pacea cu regimul Iliescu, regele s-a întors în țară. Și-a recăpătat parte din avuție și a încercat să joace un rol în politica națională. Dar, cum să explici tu, unei țări de peste 20 de milioane de oameni, că ești în stare să îi conduci destinele, atâta vreme cât nu ai fost în stare să îți conduci propria familie. Și au apărut scandalurile. Scenele de alcov. Prinți, bastarzi și securiști. Și mulți… foarte mulți bani.
Mă plimbam prin Munții Zărandului, cu ceva vreme în urmă, având în spate un rucsac, un cort, un sac de dormit, iar alături de mine un câine. Și cum băteam pădurile de nebun, dau de un pădurar, care îmi zice să mă întorc din drum. Eu întreb de ce, iar el îmi răspunnde că e ceva incendiu de pădure. Cobor în Săvârșin și din vorbă în vorbă aflu care e situația. Ardeau pădurile retrocedate familiei regale. Și mai aflu că nu e pentru prima oară când se întâmpla așa ceva. Lumea zicea că an de an pădurile erau incendiate, astfel încât cota de lemne pentru tăiat din avuția regală să crească. Au fost chelite zeci de hectare în zonă. De ce? Întrebați famiglia regală.
Asta a ajuns regalitatea la noi. Să fenteze legea ca ultimul lotru. Monarhia română nu a fost omorâtă. S-a sinucis!
