Felix Nicolau este lector la Universitatea Complutense din Madrid și profesor în cadrul Departamentului de Limbi Străine și Comunicare la Universitatea Tehnică de Construcții Civilă din București. A absolvit Colegiul Național „Moise Nicoară” și Liceul „Iuliu Maniu”, dovadă că Aradul nu îi este un teritoriu străin, din contră: tocmai și-a lansat la Biblioteca Județeană „Alexandru D. Xenopol” noul volum, despre care voi vorbi în următoarele rânduri.
Timp de patru ani a fost lector al Facultății de Științe Umaniste și Teologie, la Universitatea din Lund, Suedia. Și-a susținut doctoratul în literatură română și comparată și este autorul mai multor cărți de teorie literară și de comunicare: Istoria nucleară a culturii. Cuante hermeneutice (2021), Ingen fara på taket/ Totul e sub control. Lär dig rumänska/ Învață limba română (2020), You are not Alone. Culture and Civilization (2018), Morpheus: from Text to Images. Intersemiotic Translations (2016), Take the Floor. Professional Communication Theoretically Contextualized (2014), Cultural Communication: Approachesto Modernity and Postmodernity (2014), Comunicare și creativitate. Interpretarea textului contemporan (2014), Estetica inumană: de la Postmodernism la Facebook (2013), Codul lui Eminescu (2010), Anticanonice (2009), Homo Imprudens (2006).
Fiind un autor extrem de versatil, el a scris și cărți de ficțiune, dintre care amintim romanele Tandru şi rece (Cartea Românească, 2007, reeditare Tritonic Books, 2020), Pe mâna femeilor (Cartea Românească, 2011, reeditare Itaca, 2022).
Felix Nicolau e o specie aparte de scriitor care știe foarte bine să îmbine eseul, critica literară și ficțiunea într-un singur gen, unic, și relativ mai nou, pe care specialiștii îl numesc: criti-ficțiune. Fluturele-curcan. Specii amenințătoare a fost volumul lui cel mai apropiat de acest gen hibrid, până în acest an, când a revenit pe piața de carte cu un studiu și mai și, într-o colecție nou-nouță (Perspektiv), inițiată de editura Litera, sub coordonarea lui Cosmin Perța.
Să vedem despre ce este vorba.
Știința minciunii responsabile poate fi citit la prima vedere ca un îndreptar, în care autorul ne arată, prin felurite strategii, cum să întâmpinăm o operă, dar mai ales, cum să NU o întâmpinăm, ce capcane ale lecturii comode și conformiste să evităm și cum să ne ascuțim mintea în fața unui text. Căci, nu-i așa, literatura e cea mai mare minciună care a existat vreodată?
Autorul îi adună în acest studiu nu pe autorii cuminți și calofili, ci pe anticanonici. De altfel, el a scris deja o carte cu titlul Anticanonice, în urmă cu ceva ani, deci e în temă cu acest tip de abordare. Dar să-i luăm pe rând. De pildă, în cărțile lui Malcom Bradbury îl interesează influența pe care arhitectura o poate avea asupra minții și comportamentelor oamenilor, sau a daunelor pe care structurile din beton și oțel le provoacă configurației umane. Cine și-ar fi imaginat vreodată că aceasta ar putea fi un subiect de studiu?
Iată ce spune autorul:
„În ciuda specializării excesive din anii ’70, cu o concentrare pe studiile sociologice, interpretarea contemporană a cărții Omul Istoriei a lui Malcom Bradbury permite o abordare interdisciplinară. Obsesia pentru istorie din roman este evidentă nu numai prin filmarea revoltelor politice și atitudinilor radicale din timpul reuniunilor academice, ci și prin punerea unui accent puternic pe inovațiile arhitecturale. Arhitectura se referă în special la noile clădiri ale Universității Watermouth, dar cuprinde și structura interioară a unor personaje. În consecință, voi încerca să discut implicațiile structurale ale sarcinilor sau faptelor îndeplinite în mod curent de acele personaje care intră în contact cu dinamica Revoluției Sexuale din Marea Britanie, așa cum se reflectă aceasta în roman. Transpunerea în literatură a sistemului de semne aparținând arheologiei, pe de o parte, și sociologiei, pe de altă parte, este un transfer specific traducerilor intersemiotice.” (p. 34)
Mai departe, nu se sfiește să recunoască că-i plac romanele timpurii ale lui Ian McEwan pentru că au mai mult nerv, sunt mai scurte și lipsite de prețiozitatea ulterioară. Din acest motiv, și o bună parte a literaturii lui McEwan a fost botezată „shock-lit”, literatură-șoc!
Interesul principal al lui Felix Nicolau țintește preocuparea constantă a lui McEwan în toate romanele sale – fie ele mai simple sau sofisticate – pentru suprapunerea imaginației cu cea a spiritului științific. Apoi, face trecerea de la paranoia lui McEwan la obsesiile și perversiunile din piesele de teatru ale lui Harold Pinter, un autor întru totul dement, care sparge toate convențiile și care a fost actor înainte să devină scriitor. Drept pentru care, The New Shorter Oxford English Dictionary include în cuprinsul său epitetul „pinteresc”, ca referință a limbajului corporal scenic din textile sale dramatice:
„Renumit pentru tăcerile și repetițiile sale muzicale, Pinter nu scrie aproape niciodată piese simfonice. Intervalele de liniște reîncarcă energetic conversațiile istovitoare, dar, simultan, potențează amenințarea imprecisă. Chiar și atunci când tac, protagoniștii se atacă reciproc sau se pregătesc să riposteze la nevoie. Înțelegerea și încrederea reciprocă sunt iluzii. Din cauza tensiunii acutizate, nimeni nu acordă o atenție reală evenimentelor din prezent. Efectul care se obține este o alienare generalizată.” (p. 89-90)
Partea mea preferată din acest studiu sunt paginile dedicate lui Charles Bukowski, un autor pentru care adevăratul combustibil pentru inspirație este băutura. Și Felix bine intuiește în analiza pe care i-o dedică, și anume că hedonismul și beția sunt măștile puse peste revolta lui Bukowski împotriva lumii și a propriilor defecte. Și, desigur, împotriva Visului American. E un întreg eseu despre efectele pe care alcoolul îl are asupra inspirației scriitoricești și veți descoperi cum băutura poate funcționa ca un adevărat filtru magic medieval:
„Băutura a fost în cazul său un protest și un scut. Pentru a-și păstra independența, crucială pentru onestitatea sa (auto)ironică, s-a autodisciplinat asumându-și tot felul de munci de salahor. Fiecare replică pe care o scria provenea dintr-o dublă perspectivă: cea a amărâtului din clasa muncitoare și cea a bețivului melancolic sau mârlan. Până la 49 de ani, în 1969, Bukowski se întreținea din activități manuale întâmplătoare: „băiat de umplutură” într-o fabrică de prăjituri, curier și sortator de corespondență pentru US Postal Service și multe altele. Întrucât credea în darul său de scriitor, prețuia foarte mult timpul, adică își înregistra textele în timpul nopții.” (p. 106)
Multe ar mai fi de spus și povestit despre această carte-eveniment, din care nu scapă de sub lupa critică a autorului nici beatnicii, dadaiștii și alți autori anarhici (printre care și fracturiștii și mizerabiliștii), dar îi dau cuvântul lui Antonio Patraș să tragă concluziile, prin textul său de pe coperta a patra: „Felix Nicolau ne invită la o palpitantă călătorie prin biblioteci și prin lumea cea mare, în căutarea lucrurilor cu adevărat importante. Indiferent de temele abordate, în prim-plan iese mereu eseistul cu har de scriitor și cu antenele deschise către actualitatea imediată, zâmbindu-ne adesea prietenos, dar și înghiontindu-ne uneori, când suntem dispuși să acceptăm pe nemestecate ideile altora. Provocatoare și singulară în peisajul editorial autohton, cartea de față e totodată și un revigorant antidot la lenea de a gândi.”
