2.
Nu doar acea perioadă, în care mă cam vânturam toată-ziua, cam fără rost, ci şi fuga de Andrada, mai mult ca sigur, m-au făcut ca, la numai câteva zile de la întâlnirea cu Mircea C., să mă aflu într-o maşină cu Mircea C. şi Monika. În drum spre Budapesta. O maşină cochetă, colorată ca o bomboană. Un nu ştiu ce tip de Megane, ca o pălărie turtită. Motor silenţios, ca un zbârnâit de libelulă. Mă gândisem să-mi mut fundul până la Budapesta. Să părăsesc lânceda siguranţă naţională, în detrimentul necunoscutului unei alte patrii. Unii spun că asta regenerează sufletul. Mai era şi Paul, colaboratorul lui Mircea. Conducea Mina, prietena lui Paul (pe care l-am pescuit pe drum, de altfel, din nu ştiu ce motive, din vamă). Mina era o femeie îndrăgostită de volan. Mirosind ca o drogherie, toată vopsită, ca un ou de paşte. Cu un trup construit la superlativ. Tânără şi frumoasă, însă mult prea energică. Obositor de vie. Cu un piept puternic, avansat, ca o cântăreaţă de operă. Lăsa impresia că vorbeşte afectat, poate şi pentru că mesteca şi umfla, în permanenţă, baloane roz de gumă. (Despre Monika urma să se bârfească, şi asta direct pe un canal de televiziune!, cum că „ar întreţine o relaţie dubioasă cu o oarecare, cu numele de Mina”.) Eu trebuia să semnez, în calitate de simplu martor, un antecontract de vânzare-cumpărare. Monika, pe post de traducător. În timp ce Mircea asigura asistenţa de specialitate, pe linie de arhitectură –între timp auzisem, fără să vreau, imobilul fusese declarat monument istoric, şi, mai mult ca sigur, ca beneficiar al unui comision, probabil destul de consistent. În fine. Lucruri care nu-mi spun mai nimic, așa cum am mai spus.
Am luat prânzul la restaurant. Am luat o gustare din caş proaspăt cu chimen. Am mâncat crap portughez, ce ne acoperea aproape toată farfuria, lat cât racordajul unei rachete de tenis. Stins discret cu puţin bulion, cu mămăliguţă şi sos alb Mornay. Parfait cu căpşuni, ca desert. Am băut cafele spumante, ca la Varşovia. (Monika a mâncat tot protestând: îşi risca silueta. În timp ce eu chiar nu mă simţeam în largul meu, cu atâta mâncare bună. Stomacul meu de artist însingurat este mai degrabă familiarizat cu hrana rece a unui muncitor de şantier: tocana de legume, parizere, costiţă afumată, iaurturi. Ca să nu spun că uneori am mâncat direct foame. Dar nu ieși în fiecare zi la Budapesta.). După o repriză de plimbare, am invitat-o pe Monika la un cruson de portocale cu vin, pe Rakoczy ut. O referinţă sonoră, printre străzile, printre reperele faimoase, să le spun turistice, ale Budapestei. (Mircea, Paul şi Mina se tot lungeau la un habar n-am ce birou, în vederea aşteptării unor acte şi, probabil, încasării banilor ce li se cuveneau.) Am convenit ca ea, adică Monika, din moment ce cunoştea limba, să comande toată consumaţia. Eu urma să plătesc. Aşa m-am gândit eu că se cuvenea să fie împărţite sarcinile. După ore și ore, am finalizat, cocoţaţi pe nişte scaune înalte, într-un bar elegant, cu un vin roşu, uşor, previzibil, cu un gust astringent. Servit din pahare cu picior înalt. („Totul a fost scandalos de copios!”, şi-a amintit Monika în ultimele ei clipe, lungită pe un pat de spital. „Nu ne-am gândit la săraci, în clipele acelea. Eram scandalos de rătăciți și indiferenţi.”, îşi reproşa.) Eu am turuit, o droaie. Am virat foarte tare în speculativ. I-am vorbit, total neinspirat, despre Imre Kertesz.
-Am auzit de el, dar…
-Cunosc, lumea nu mai are timp să citească. Poate n-a avut niciodată. Poate nici chef. Unii cred că nici nu e nevoie. Mă rog…Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, la vesela şi frivola curte regală a Danemarcei erai huiduit, dacă se afla că citeşti cumva o carte. Zorba n-a citit, la viaţa lui, decât „Sindbad Marinarul”. În fine…
Mă foarte tentează o traducere. Un roman. „A kudarc.”
-„Eşecul”, adică.
-Cum se scrie, cu accentul pe?…
-Fără nici un accent.
-N-am nimic de pierdut, dacă-ntreb: Te-ar interesa? (Mircea aproape că ne impusese, de la bun început, să ne tutuim.)
-Ce…să traduc?…
-Sigur, nu pe gratis. Ne-am înţelege. Să fie toată lumea mulţumită…
-N-aş crede…Nu ştiu…M-ai luat foarte repede.
Dacă mi-ai fi propus să cânt.
-Cânţi? Ce cânţi?
-Dance, disco…orice.
-Aşa, pentru tine, sau…
-Chiar şi Marius Moga, a scris o piesă pentru mine. („Cine mai e şi Marius Moga ăsta?”, am întrebat. Glumeam, desigur.) Dar n-am răzbit, din câte se pare. E vorba de relaţii, de bani…
-Nu ţi-ai urmărit scopul până la capăt. Părerea mea.
-În orice caz, la literatură nu mă pricep.
-Tu, care cunoşti limba, te-ai ocupa de traducerea brută. Aşa, ca pe o scrisoare, ca pe un contract; de pildă, un om spune ceva, la modul foarte obişnit, ceva de genul: „ Mă durea capul foarte tare.” Asta sună extrem de banal. Restul, literatura, vreau să spun stilul, ritmul, tonul, nuanţele, etc., rămân în seama mea. Eu, ca scriitor, aş spune-o, de pildă, cam astfel: „Mă însoţea o mai rar întâlnită durere de cap.” În fine, nu e exemplul cel mai elocvent, nu-mi vine în minte ceva mai inspirat, pe moment, dar poate înţelegi ce vreau să spun. (Sigur că nu înţelegea.)
-Vrei să ajungi la o editură? La o înţelegere cu autorul?
Mă rog, nu e treaba mea…
-Nu. Simpla plăcere. Nici n-aş avea vreo şansă, mai mult ca sigur. „Humanitas”-ul nu putea rata o astfel de ocazie. Este imposibil, să n-aibă exclusivitate.
-Nu ştiu ce să zic. (Părea derutată.)
O să mă gândesc… O să te sun, în câteva zile.
(Am schimbat numerele de mobil. Eram sigur că Monika încerca să fie diplomată, poate politicoasă, mai mult. Găsise formula potrivită, în a mă expedia; de a respinge iniţiativa mea literară, mai precis, într-un mod cât se poate de elegant. Monika nu avea nevoie de cultură, de artă, aveam ulterior să constat. Aşa credea ea, cel puţin. Monika era natură, în totalitatea ei. Probabil sfera ei de lectură începea şi se termina cu pagini din „One”, am apreciat. Avea o cultură de telecomandă, de cafenea, de almanahuri răsfoite la toaletă. La cartea extrem de ambiţioasă la care lucram, -eseu-, deschisesem şi un capitol despre natură şi cultură. Cultura „vine să suplinească minusurile naturii”, scriam eu acolo. Mă autoamendasem, însă, în finalul paragrafului, încercând să argumentez că, în ultimă instanţă, „cultura îmbogăţeşte natura, devine ea însăşi natură.” Cultura este contribuţie cosmică. Arta este contribuţie cosmică. Chiar şi Dumnezeu trebuie să fie plăcut surprins, când se naşte o operă culturală. În fine, proiectul meu era extrem de pretenţios şi ambiţios şi, eram conştient, riscam să depăşească posibilităţile mele de a-l susţine. Mi-a trebuit ceva vreme, ca să aflu că a teoretiza ceva nu este teritoriul în care să mă simt cel mai acasă.)
Pentru că ne rămăsese o droaie de timp la dispoziţie, am bătut Budapesta (Buda şi Pesta) cu pasul. Sigur că nu se putea trece peste clasicele poze, prin care ne-am imortalizat în faţa Parlamentului. Ne-am fotografiat şi alături de un câine de rasă, foarte prietenos, ce semăna mai mult cu o oaie. I-am vorbit despre cărţile pe care le-am scris. I-am vorbit, pe înţelesul tuturor, despre rolul literaturii: acela de a pleca, de cele mai multe ori, de la realitate, pentru a ajunge să scoată cititorul din realitatea imediată, banală şi apăsătoare, transferându-i atenţia într-o lume imaginară, plăcută. Fascinantă. O lume a salvării momentane. (Apostolul Pavel, îmi spunea Monika, de pe patul de spital, considera toate aceste plăceri trecătoare ale vieții ca pe niște gunoaie. Gunoaiele acestei lumi, așa se exprimase, citând exprimarea lui Pavel. Comparativ cu nemurirea, toate aceste salvări momentane nu înseamnă nimic.)
-Literatura este zona fanteziei, în care unii dintre noi evadează din realitate, pentru a supravieţui.
-Nu înţeleg prea bine, mi-a spus…
-Când lumea în care trăim devine irespirabilă, banală sau îngrozitor de banală, căutăm o altă realitate, în care să ne retragem, să ne putem odihni, să ne astâmpărăm setea de echilibru, frumos, adevăr, bine, etc. Sau să ne regenerăm. Iar când n-avem-şi-n-avem la îndemână nici acest refugiu, plăsmuim un ţinut imaginar care, cel puţin pe moment, ar putea să ne salveze.
-Bine, dar asta înseamnă să ne înşelăm, cu bună ştiinţă!
-Nu contest. Monika, totul s-ar putea să nu fie altceva decât o jucărie –şi adulţii au nevoie de jucării!-, o amăgire, de fapt, în care ne complacem, că vrem sau nu vrem, că o ştim sau nu, într-o formă sau alta, cu toţii.
-O amăgire?!…
-O amăgire, o amăgire de rang mai înalt, o autoamăgire, cum vrei să-i spui… (Dacă aş fi ştiut, atunci, să-i spun că literatura mare înseamnă mai mult. Trebuie că este şi una dintre modalităţile care pregătesc, întreţin, netezesc şi îndulcesc drumul către Dumnezeu. Mă rog, repet, sunt un teoretician prost. Şi, cine ar fi putut anticipa traiectoria Monikăi?)
-Curios. Nu înţeleg. În fine…
Ai spus că mai scrii ceva…
-Da, eseu. Este volumul la care tocmai lucrez. „Cartea capitală”, se numeşte. Ştiu, un titlu pompos, pretenţios, care impune o miză imensă. O sinucidere curată, să-ţi intitulezi o lucrare chiar în felul acesta. E ceva provizoriu, totuşi. Sigur, sunt conştient: dacă ţii, cu tot dinadinsul, să scrii o carte bună, ai toate şansele să-ţi iasă o carte proastă. Ca şi cum, dacă ţii morţiş să ai o femeie, sigur n-o vei avea!…
-Crezi?!…
-Ei, sigur că nu cred, în mod absolut. Îmi place să mă joc cu cuvintele. Îmi place chiar foarte tare, să mă joc cu cuvintele.
-Şti ceva, îmi pari cunoscut. Sau vocea ta, am impresia, mi se pare oarecum familiară. Cred că te-am mai văzut, undeva.
-Nu, nu cred, n-aveai unde. Doar ţi se pare, am ascuns.
Aşa a început totul. Banal. În dialoguri neutre. Şi părând absolut întâmplător. Fără nimic spectaculos. (Am auzit tot felul de poveşti de iubire, care au debutat fulminant. –Recunosc, din capul locului, de regulă cuvântul „iubire” mă sperie şi mi se pare exagerat.- După care s-ar fi putut turna, la orice oră, un film. Sau scrie o carte de succes. Ştiu, bunăoară, despre un individ, din nu mai ţin bine minte ce oraş din Olanda -Utrecht, oare?-, care se îndrăgostise subit de o negresă, a cărei poză fusese plasată, în mărimea ei naturală, pe un panou publicitar. O reclamă la ceva ciorapi, dacă nu mă-nşel. Tipul mersese pe fir, telefoane, net, se adresase iniţial unei sucursale, apoi direct firmei producătoare, culesese toate relaţiile posibile, iar de femeie dăduse, din aproape în aproape, undeva prin…Angola. Omul, bine aprins, trecuse peste toate obstacolele existente. Până când, pe aceea pe care-l lăsase cu respiraţia tăiată, o luase de nevastă. Un love-story rar întîlnit, totul pornind de la un simplu baner, plantat undeva pe o stradă oarecare, într-un oarecare oraş din lumea largă.) Dar nu, privind retrospectiv, nimic din ceea ce s-a întâmplat cu mine nu pare să se fi petrecut la voia întâmplării. Deşi nu cred în destin. În lucruri dinainte stabilite. Să fie clar. În fine, nici eu nu ştiu. Şi nici nu mă lăsasem dus de val, vreau să spun, aşa cum îmi imaginam. Pentru că întreaga mea fiinţă, de fapt, mai mult sau mai puţin conştient, era deja în căutarea unei noi formule. Încercam să-mi reformulez viaţa, de asta pot fi sigur. Să trăiesc în cu totul şi cu totul alţi termeni. Se impunea să găsesc ceva anume, care să mă împace pe mine cu mine însumi, care să concilieze nesaţul mistuitor al cărnii cu exigenţele altitudinilor spiritului, să împace pământul cu cerul. („Sfada între spirit şi carne”, scrie Luther.) Poate lucruri complicate, fabricate de un creier complicat. Sau poate nu. Oricum, la un moment dat, aveam să ajung să nu mai găsesc uşiţa aceea secretă, prin care să mi-o scot pe Monika din minte.
Da, uneori puteam să rememorez, cu lux de amănunte, absolut totul, mai ales atunci când, fiind oarecum împăcat cu soarta, puteam judeca oarecum cu toată obiectivitatea. Sigur, în unele momente aş fi vrut să nu-mi mai amintesc nimic. Îmi doream să pot să uit totul, în chip definitiv. Imagini, flash-back-uri, stop-cadre. În special profilul Monikăi, şuviţa suflată de pe frunte, felul în care îşi alegea bila de bowling (verde, desigur!), de parcă ar fi căutat un pepene copt. Modul în care îşi îmbrăca, întinzându-şi piciorul, ca o balerină, ciorapii lungi, lungi. Nu puteam să-mi şterg din memorie, amintindu-mi cu o plăcere dureroasă, felul în care stătea aplecată peste reţetele de prăjitură, moştenite de la o mătuşă. Transmise peste două generaţii. Încercând să descifreze scrisul, tot mai şters, de pe paginile îngălbenite, de parcă ar fi fost un manuscris de la Marea Moartă. Felul în care ajunsese să se roage, -tocmai ea! -îngenunchiind lângă pat ori îngenunchiind într-o anonimă şi anodină bisericuţă de lângă Paris. Sau din colţuri uitate de lume. Patul de spital din Viena, în cele din urmă. Totul. Mă gândesc cum, după lanţul de despărţiri, în cea mai cruntă singurătate, mă bântuiau gânduri negre. Nu eram obsedat de sinuciderea clasică, dar eram tentat uneori să-mi sfârşesc viaţa distrugându-mă lent, poate mai puţin vinovat, păcătos şi dureros, diluându-mă treptat în câte-o sticlă, două de whisky. Internându-mă într-o cramă. (Formularea asta era pe gustul meu.) Praf să mă fac. Creierul meu să se scalde într-un mântuitor abur al uitării. Al sfârşitului. Fără Monika. Fără gândul la ea. Fără să mai ştiu ceva nici de nenorocitul de Titus (care m-a manipulat, şi el), dacă s-ar fi dus el, de la bun început, exact la naiba. (Asemenea gânduri vinovate locuiau, pe atunci, în umila mea tărtăcuţă.) Erau momente care reveneau şi tot reveneau, când nu mai suportam lama aceea ascuțită de cuţit, pe care era scris „Monika”, ce-mi stătea înfiptă în piept. În timp ce eu mă dădeam de ceasul morţii, trăind ca peştele pe uscat, vărsând lacrimi de neclintită şi inexplicabilă fidelitate, în ciuda a tot ceea ce mi se întâmplase, Monika probabil se juca de-a dihania cu două spinări, vorba marelui Will, așa-mi imaginam, cu vreun neisprăvit. Pe astfel de teritorii, îmi umbla mie imaginaţia. Astfel de gânduri mă torturau, rătăcirile ei, absenţele ei, în final transformarea ei miraculoasă şi desigur misterioasă mă lăsau fără grai. Nu se putea uita, trăiserăm, în serii de câteva luni, în cea mai perfectă armonie. Fără radicale certuri şi împăcări, fără rupturi, fără suspiciuni şi gelozii inutile. Fără suişuri şi coborâşuri. Fără circ. Fără raporturi, mai mult sau mai puţin conştiente, de putere. Dar totul se dovedise a fi, finalmente, extrem de fragil. Viaţa însăşi este extrem de fragilă. Cred.
